1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

După Charlie

Petre M. Iancu14 ianuarie 2015

Ce va fi după "Je suis Charlie?" Proteic, răul învaţă din propriile eşecuri. Demonul totalitar nu face excepţie. Se schimbă şi devine mai abil. Fascismele se adună, se complică, se înmulţesc şi se susţin mutual. Dar noi?

https://p.dw.com/p/1EJtb
La Paris, Charlie Hebdo s-a vândut azi ca pâinea caldă
La Paris, Charlie Hebdo s-a vândut azi ca pâinea caldăImagine: picture-alliance/epa/Y. Valat

Ne vom pricepe să identificăm combinaţia de pericole actuale care ne confruntă? Să le contracarăm? Pe termen scurt urmează o luptă la baionetă contra primejdiilor tot mai complexe care ameninţă democraţiile.

Refacerea partidei marilor corupţi nu-i nici pe departe singurul risc major la adresa celei româneşti. Aflată pe drum spre „subjugarea” imaginată de Michel Houellebecq, Europa se confruntă cu alte pericole distincte.

Vidul valoric şi relativismul care prefaţează corectitudinea politică şi asaltul islamist cu tot cortegiul lor de neajunsuri majore nu-s decât două dintre ele. Prostia şi incapacitatea de a învăţa le potenţează. A treia e islamismul, noul mare proiect colectivist antisemit, anticapitalist, antiamerican şi antidemocratic.

Terorismul islamist şi ispita generalizărilor abuzive

A patra e islamofobia. Se cere reiterat până vor înţelege şi minţile mai lente. E abuzivă identificarea musulmanilor cu teroriştii, chiar dacă teroriştii, în covârşitoarea lor majoritate, sunt ori îşi spun „musulmani”. Cum abuziv e şi semnul egal între Islam şi Islamism. E primul de vină pentru cel din urmă? Ca trunchiul pentru un altoi. Sau: "tot la fel de mult sau de puțin precum creș­ti­nis­mul este responsabil de crimele le­gio­narilor români", după cum sagace observă Andrei Cornea în "Islamism şi Fascism", un editorial al revistei "22", care se ocupă şi de cultul morţii împărtăşit de ideologii şi teroriştii celor două mişcări totalitare.

"Islamul face parte din Germania”, a declarat mai nou Angela Merkel, reluând o foarte controversată declaraţie din 2010 a fostului preşedinte Christian Wulff. Elita politică berlineză le sugerează germanilor să reziste fatalei ispite populiste care-i încearcă pe tot mai mulţi, în Europa, după masacrul anti-presă-liberă şi antisemit de la Paris.

Nu mai puţin atroce sunt barbariile săvârşite în Nigeria şi Somalia, de ISIS, talibani şi al Quaida, din Siria şi până în Pakistan. Ca să nu amintesc de cele pe care ar vrea să le comită filiala palestiniană a Frăţiei Musulmane, Hamas, et eiusdem farinae, în Ţara Sfântă, fără să reuşească, din fericire, cât timp serviciile secrete ce li se opun îşi păstrează capacităţile şi vigilenţa.

Remediile problemei nu pot fi străine de anvergura ei

Infamia jihadistă din pricina căreia ne-am hotârât cu sutele de mii şi cu milioanele, în Europa, „să fim Charlie” nu-i, prin urmare, o chestiune strict franceză. Nu e nici doar europeană. E globală, după cum s-a văzut în revoluţia iraniană, apoi la World Trade Center, în 1993, în Africa, la ambasadele americane din în Kenya şi Tanzania, în Yemen, apoi iarăşi în SUA, la nine eleven, în 2004 la Madrid, la Londra, un an mai târziu.

Globală fiind, reclamă rezolvări globale. Nu se vor obţine prin soluţii naţionale, prin cedări timorate în faţa terorismului şi împăciuitorism. Nici prin mistificarea chestiunilor pendinte, ori prin preluarea de la terorişti şi fundamentalişti a unui alfabet al urii, prin isterie islamofobă, fundamentalism creştin, rasism, xenofobie anti-imigraţionistă (de felul celei afişate de Viktor Orban) sau antisemitism. Acestea sunt armele lor. Cu ele nu îi vom învinge, ci ne-am distruge propriul univers.

E, ca atare, necesar să se diferenţieze între religii şi ideologii, între discursul urii, libertatea şi autodeterminarea religioasă. Nu-i treaba lumii libere să cenzureze religii ori să reprime Islamul şi pe musulmanii moderaţi. Ar fi, s-o spunem tot mereu, nu doar nedrept, ci şi stupid să confundăm duşmanii societăţilor deschise cu oameni de o credinţă ori de alta. Căci n-am face decât să riscăm să-mpingem nevinovaţi şi aliaţi către oştirea tot mai amplă de fanatici ai inamicilor. Problema, în esenţă, nu e Islamul în sine (în măsura în care, eronat, considerăm c-ar exista doar unul) şi nici Coranul, în ciuda surelor lui incitatoare la violenţă, ci lectura literală, fundamentalistă a textului şi numărul mare al celor ce aderă la interpretări barbare.

Mai sunt şi alte regretabile mistificări care amână puternic soluţionarea problemei. Cea mai scandaloasă confuzie, desigur, o vizează pe cea dintre făptaşii terorişti şi victime. Întru justificarea propriilor prejudecăţi sau bigotismului li se găsesc celor din urmă vini imaginare. La culpabilizarea victimei, tipică de pildă pentru demersuri de tip antisemit, se adaugă revendicări de limitare a libertăţii de expresie. Satisfacerea lor ar ucide democraţia, scutind terorismul de un efort prea amplu.

Surse, metode, obiective ale noilor şi vechilor fascisme

Altele privesc originile şi scopul fanatismului islamic, impactul lui şi diferenţa dintre tactici şi obiectivul său final. În capul islamiştilor e „uma”, comunitatea musulmană. Ciocnindu-se prin intermediul globalizării de lumea liberă a răsărit, din catacombe egiptene, pe ruinele imperiului Otoman şi din exportul tenebrelor religios-fasciste, naziste, totalitare şi genocidale ale secolului XX, utopia Frăţiei Musulmane.

E vorba, strategic, de visul unei teocraţii universale, de o construcţie anti-democratică, liberticidă, anti-individualistă, de un proiect indiscutabil totalitar, fascist, din unghiul societăţilor deschise. Teroriştii vor să-l impună prin mijloacele contondente pe care le vedem la lucru peste tot în lume. Băile de sânge sunt menite să extindă frica şi să ne silească să ne restrângem libertăţile. Ceea ce îi determină pe mulţi, intimidaţi, să se predea din capul locului, să-şi caute salvarea în laşitatea de struţ a corectitudinii politice şi să accepte şantajul terorist. Alţii lansează, panicaţi, revendicări exagerate în materie de securitate, în loc să înţeleagă că antidotul cel mai eficace al maladiei, (ca şi remediul mirabil al corupţiei), e întărirea libertăţii, democraţiei, statelor de drept.

Posibile soluţii

Ce-i de făcut? Cu niciun preţ nu trebuie să revenim „la oile noastre”, la ordinea de zi, ca şi cum Charlie Hebdo ar fi intact, iar ziariştii, evreii şi poliţiştii omorâţi deloc întâmplător ca ziarişti, evrei şi poliţişti ar fi în viaţă, sau ar putea fi daţi uitării.

Semnalul lansat la Paris, duminică, în celelalte oraşe ale Franţei, în care au ieşit în stradă aproape 4 milioane de credincioşi creştini, evrei şi musulmani, alături de agnostici şi atei, arată că valorile democraţiei n-au murit. Întrucât Franţa republicană s-a văzut suţinută de zeci şi sute de milioane în Europa, Israel şi Statele Unite, reiese că lumea liberă se arată unită în dorinţa de a nu mai tolera intolerabilul.

E timpul ca responsabilii să intre în acţiune. Să ia terorismul în serios, replicându-i adecvat, în conformitate cu ţintele reale ale noilor fascisme, care-l suţin şi îl trimit la luptă. Să schimbe ce-i de schimbat în legile securităţii; să combată feroce terorismul şi substraturile sale ideologice nu doar local ci şi global, cu toate mijloacele legale, poliţieneşti şi militare, dar şi, de pildă, culturale, economice şi financiare, oriunde sunt şi s-ar ivi. E timpul să coopereze net mai eficient în acest scop, să promoveze educaţia, integrarea, dialogul acolo unde un dialog (inclusiv teologic) e dezirabil şi posibil. E timpul să întărească libertatea. Cea de expresie e prima care s-ar cere nu limitată, ci dimpotrivă, extinsă şi consolidată. Şi e nevoie de un anti-antisemitism mai eficient. Pentru ca, pe viitor, să se priceapă că a ataca evrei, ori ziarişti, departe de a aduce beneficiile scontate, e contraproductiv.

Dar poate cel mai important demers va fi construcţia unei prese libere şi eficiente cu adevărat, de care, dat fiind spiritul ei critic, să se înspăimânte orice variantă de fascism. Una capabilă de pildă să publice după "Je suis Charlie" desene precum cele din preistoria lui "Je suis Charlie".