1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Viitorul preşedinte şi riscul puterii excesive

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti19 august 2014

În situaţia unei Constituţii pline de defecte şi a unor rele moravuri politice, numai un comportament politic virtuos ar mai putea corija lucrurile.

https://p.dw.com/p/1Cwnj
Imagine: AP

Din dialogul televizat dintre Victor Ponta şi Crin Antonescu a reieşit o problemă reală: ar putea dobândi actualul premier şi preşedinte al partidului majoritar o putere excesivă dacă va deveni preşedintele republicii? Sau în termenii politicii imediate: va avea tot atâta putere cât a avut Traian Băsescu?

Este cât se poate de grăitor faptul că primul-ministru însuşi a ţinut să dezmintă această posibilitate. ”Eu cred că viitorul preşedinte, că se va numi Ponta sau cum se va numi, nu va mai avea puterea lui Băsescu. Traian Băsescu a avut mult prea multă putere şi a folosit-o rău. Şi oricine are atât de multă putere la un moment dat o foloseşte în sens negativ.”

Premierul a rostit un adevăr binecunoscut, confirmat de o vastă experienţă istorică: puterea corupe. Toate constituţiile moderne sunt preocupate de această problemă şi caută soluţii să dividă puterile şi apoi să le limiteze prin control reciproc. Dar primul-ministru nu a adus niciun argument în sprijinul afirmaţiei sale: De ce viitorul preşedinte nu va mai putea deţine puterea lui Traian Băsescu? Adevărul este că actualul premier Victor Ponta ar putea prea bine să cumuleze aceeaşi putere. Constituţia României şi situaţia particulară a politicii româneşti îi îngăduie acest lucru. Doar o autolimitare virtuoasă l-ar putea ajuta să evite căderea în tentaţie.

În mod conjunctural, Victor Ponta este mai aproape de o putere excesivă decât toţi oponenţii săi, deoarece este şeful majorităţii politice din Parlament. Odată ajuns preşedinte, el ar putea deveni şeful absolut al Executivului, aşa cum fusese la un moment dat Traian Băsescu. Într-o anumită privinţă, actualul şef al Guvernului se află chiar mult mai aproape de această situaţie, deoarece el conduce o majoritate politică nefisurată şi, cel puţin aparent, mult mai stabilă.

În acest punct se află unul din marile defecte ale Constituţiei. Într-un sistem prezidenţial cum este cel american, preşedintele este şeful unic al executivului, dar el nu este liderul majorităţii parlamentare. În schimb, în România, preşedintele ţării poate fi la un moment şi şeful partidului majoritar din Parlament, ceea ce tulbură grav echilibrul puterilor. Decalajul dintre alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale nu a reuşit să rezolve această problemă, dimpotrivă, a agravat-o. Preşedintele ales la mijlocul unei legislaturi parlamentare a schimbat majoritatea prin procedee nefireşti, devenind dintr-o dată şeful de facto al unor puteri comasate. Migraţia politică a fost legitimată ca instrument al puterii prezidenţiale.

Dar preşedintele are totodată prerogative privind numirea şefilor de servicii secrete, a procurorilor şi judecătorilor, prezidează CSM şi CSAT, aşa încât posibilitatea unor puteri excesive este de la sine înţeleasă, cu atât mai mult cu cât tot el conduce de fapt politica externă prin participările la Consiliul European. Ca ultimă cenzură a puterii politice, Curtea Constituţională nu a reuşit nici ea să fie convingătoare. Nu vedem niciun motiv obiectiv pentru care viitorul preşedinte să nu caute să procedeze la fel, cumulând puterile şi căutând să-şi numească afini la Curtea Constituţională.

Aşa cum spuneam, în situaţia unei Constituţii pline de defecte şi a unor rele moravuri politice, numai un comportament virtuos ar putea corija lucrurile. Adevărul este că lucrurile ar putea merge bine în România numai prin excepţie. Câtă vreme modificarea Constituţiei e tot mai departe, românii nu îşi mai pot pune speranţele decât în virtute.