USL s-a rupt din plictiseală

Paradoxal, USL îşi permite să se dividă, graţie succesului său. Dacă la alegerile din 2012 nu ar fi înregistrat o victorie atât de categorică, astăzi prim-ministrul Victor Ponta nu ar fi asistat la fel de calm la perspectiva ca liberalii să treacă în opoziţie. Dar majoritatea care a speriat, cel puţin retoric, destulă lume în 2012, îşi poate permite să fie ”generoasă”. USL obţinuse 66,26% din mandatele parlamentare, la care între timp s-au mai adăugat câteva procente. O majoritate de 70% se poate divide fără urmări semnificative.

În absenţa opoziţiei, o asemenea majoritate se rupe cel puţin din plictiseală. Speculaţiile legate de cine rupe alianţa şi cine este victima inocentă sunt complet inutile. De trei săptămâni liderii PSD şi PNL sunt atât de calmi, în ciuda unor mici iritări de expresie, încât aproape am crede că ruperea se face de comun acord. Asistăm aşadar la o criză fără criză, adică la o ruptură care pare să ţină de mecanica corpurilor prea grele.

Situaţia poate fi înţeleasă cu un exemplu din economie. Atunci când apare un excedent comercial, situaţia poate deveni neplăcută, căci excedentele excesive ale unora sunt deficitele excesive ale altora. Ne amintim că în toamna anului trecut comisarul european Olli Rehn afirma că excedentul comercial al Germaniei împiedică relansarea economică în alte zone ale Europei. Comisia, mai spunea comisarul, aşteaptă de la Germania ”să deschidă mai larg baierele cererii interne”.

Revenind la politică, vedem cu uşurinţă că opoziţia este subdimensionată, ceea ce provoacă o disfuncţionaliate gravă în Parlament. Ruperea USL va avea în orice caz ca efect o reechilibrare a scenei politice interne.

Nu e clar desigur dacă în toate acestea a existat sau nu premeditare, dar mai devreme sau mai târziu tot acolo s-ar fi ajuns. Liberalii se simt pur şi simplu inutili într-un guvern care poate prea bine funcţiona şi fără ei, aşa cum s-a văzut în săptămânile de interimat. De aceea, chiar dacă social-democraţii par să invoce tot felul de pretexte, cei care simt nevoia mai profundă de a pleca sunt liberalii.

Lipsa de dramatism a acestei rupturi politice este legată şi de faptul că urmările imediate asupra guvernării vor fi nesemnificative. De altfel, liderul PNL, Crin Antonescu, după întâlnirea de marţi cu preşedintele federal al Austriei, Heinz Fischer, a spus ceva care lămureşte bine natura schimbărilor: ”Am discutat despre relaţiile României cu Austria, dar concentrat pe două lucruri - stabilitatea şi predictibilitatea Guvernului actual, autorităţilor politice din România pentru continuarea colaborării economice şi situaţia investiţiilor austriece în România în domeniul petrolier, bancar, IT, construcţiilor. (...) Cu alte cuvinte că posibila schimbare de Guvern de la Bucureşti despre care partenerii noştri se interesează nu înseamnă un factor de instabilitate, că aliniamentele majore ale politicii româneşti, indiferent care ar fi guvernul şi indiferent care ar fi majoritatea parlamentară, rămân în ceea ce-i priveşte aceleaşi". (Agerpres, 25 februarie)

Este uşor de presupus că acelaşi mesaj a fost transmis şi celorlalţi parteneri occidentali de primă importanţă. El este cu atât mai semnificativ cu cât este emis de liberalii care pleacă şi nu de social-democraţii care rămân.