Ungaria, România, şi noua Europă

Sâmbătă protestaseră la Budapesta mii de persoane, scandând, „Constituţia nu e jucărie”. Manifestaţiile împotriva celei de-a patra amendări a Legii Fundamentale, la care, cu majoritatea sa parlamentară zdrobitoare, guvernul premierului Viktor Orban anunţase că va proceda luni, au fost reluate la începutul acestei săptămâni.

Modificările operate în textul legii fundamentale restrâng, în opinia multor experţi europeni, libertăţile individuale şi capacitatea Curţii Constituţionale de a bloca încălcările drepturilor cetăţeneşti. Ele pot fi, ca atare, cotate drept antidemocratice în ciuda adoptării lor în parlament, cu majoritatea de două treimi de care dispune formaţiunea guvernamentală de dreapta, FIDESZ.

Conform criticilor regimului Orban, controversatele măsuri ale executivului şi majorităţii parlamentare sunt, între altele, de natură să pună capăt autonomiei universitare şi să-i lege de glie pe studenţi. Absolvenţii şcolilor superioare care au beneficiat de burse se văd, astfel, siliţi să se oblige prin contract să practice ani la rând în Ungaria, după terminarea facultăţii.

Concomitent, noua constituţie îi discriminează pe oamenii fără domiciliu stabil, precum şi cuplurile necăsătorite, fără copii, ori de acelaşi sex.

Cel puţin la fel de gravă e restrângerea prerogativelor Curţii Constituţionale, căreia noua lege fundamentală îi răpeşte dreptul de a judeca în baza propriei ei jurisprudenţe.

De loc de mirare că toate aceste schimbări, care şterg liniile de demarcaţie dintre cele trei puteri, le desfiinţează şi le transformă pe toate într-o singură putere, cea a partidului lui Viktor Orban şi a premierului însuşi, au iscat alertă în occident.

Reacţiile apusene s-au articulat univoc. Marile cancelarii din vest, de la Washington şi până la Bruxelles şi Berlin au sărit, în fapt, ca arse, criticând, fără echivoc, modificările propuse de Orban.

Departamentul de stat american subliniase că aceste schimbări "ameninţă principiul independenţei instituţionale" şi, ca atare, statul de drept, fiind obligatorie rectificarea lor.

Şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Durrao Barroso, îl sunase la telefon, vineri, pe Viktor Orban spre a-i împărtăşi premierului maghiar "îngrijorarea" sa cu privire la soarta statului de drept în Ungaria.

Alarma s-a dat, evident, şi la Comisia de la Veneţia, respectiv la Consiliul Europei care îi implorase pe demnitarii unguri să amâne transpunerea modificărilor constituţionale propuse.

Anterior, executivul maghiar îşi începuse opera de distrugere a echilibrului dintre puteri prin restrângerea şi destructurarea libertăţii presei şi demolarea independenţei Băncii Centrale.

Tactica aplicată de Orban şi regimul său e similară celei utilizate la Bucureşti. Se face uz, din greu, de limbajul dublu şi de naţionalism gregar, de luări de poziţie duplicitare, prin care una se spune în străinătate, alta se face acasă, precum şi de atacuri imunde la adresa celor ce îndrăznesc să critice superbia puterii.

Cei din urmă sunt acuzaţi că ar „pârî” şi „trăda”, chipurile, „ţărişoara”, că i-ar face „rău”, deşi tocmai disidenţii şi personalităţile critice salvează în astfel de situaţii imaginea şi prestigiul unei ţări aflate în plin derapaj antidemocratic.

În acest context trebuie înţeleasă scrisoarea adresată Comisiei Europene de cei patru miniştri de externe apuseni, între care şi liberalul german, Guido Westerwelle. Prezenţa semnăturii sale între cele ale omologilor săi olandez, danez şi finlandez desfiinţează, în altă ordine de idei, mitul circulând la Bucureşti cu privire la faptul că USL s-ar vedea criticată doar de creştin-democraţii şi creştin-socialii germani.

Cerând Comisiei să elaboreze mecanisme de abordare a unor derapaje antidemocratice, această misivă nu vizează doar România, ci şi Ungaria, e un strigăt de alarmă, un semn de neajutorare, dar şi un certificat al nesăbuinţei.

Epistola sugerează că UE n-ar avea mijloacele necesare să trateze săritul calului democratic, când, de fapt, Comunitatea se poate apăra, cel puţin teoretic, atât prin tăierea dreptului de vot al vinovaţilor, cât şi prin oprirea fondurilor de ajutorare ori amplificarea presiunilor politice.

Scrisoarea e un strigăt de alarmă justificat, în măsura în care, din lene sau nesăbuinţă, s-a întreprins în vest net prea puţin spre a se convinge puterile tentate să distrugă democraţia liberală şi statul de drept prin mecanismele democraţiei şi dictaturi ale majorităţilor, să renunţe la planurile lor.

Concomitent, epistola e şi un semnal de alarmă pentru periferia Europei şi mai cu seamă pentru fostele ţări comuniste. Ea indică o rapidă epuizare a răbdării statelor democratice, prospere şi economic eficiente ale Uniunii Europene, cu ipocrizia regimurilor care, fortificate de majorităţi constituţionale, nu înţeleg să respecte regulile jocului democratic şi principiile sacrosancte ale democraţiei liberale.

De aici şi până la primele demersuri de marginalizare, izolare ori abandonare a lor, în ideea construcţiei unei alte Europe, a unei Europe noi, de pildă a unui continent al mai "multor viteze", nu mai pare a fi decât un pas.