1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Un Watergate în care (acum) nimeni nu crede

Horatiu Pepine, DW-Bucuresti1 noiembrie 2014

Un nou preşedinte va fi ales, dar nu vom avea niciodată garanţia deplină că nu va abuza de prerogativele sale în absenţa unor mecanisme eficiente de natură să-i limiteze puterea.

https://p.dw.com/p/1DfVf
Traian BăsescuImagine: dapd

Finalul mandatului prezidenţial e mai sumbru decât ne-am fi imaginat. Complet izolat politic şi diminuat în prerogativele sale de mutaţii nevăzute în echilibrul puterilor, Traian Băsescu decepţionează tot mai mult prin perseverenţa cu care face politică în beneficiul exclusiv al protejatei sale. Dacă România ar fi avut o Curte Constituţională capabilă să judece la altitudinea cuvenită, acest lucru nu s-ar fi întâmplat.

Este un eveniment trist în viaţa statului faptul că nu Curtea Constituţională, ci o agenţie de spionaj a ajuns să sugereze că preşedintele derapează. Ca răspuns la acuzaţiile acestuia că serviciile secrete ar fi supravegheat-o ilegal pe Elena Udrea, un comunicat afirmă sec: ”Serviciul de Informatii Externe nu comentează afirmaţiile persoanelor implicate în campania electorală, răspunderea pentru cele afirmate revenindu-le în totalitate”. Anterior, SIE, aşa cum ne amintim, tăiase preşedintelui accesul la un anumit tip de informaţii.

Se va fi implicat cu adevărat SIE, aşa cum susţine preşedintele? Suspiciunile au mers foarte departe, el vorbind şi de implicarea spionajului francez. Ceea ce putem spune cu siguranţă este că preşedintele republicii nu avea dreptul să utilizeze autoritatea funcţiei sale în scopuri private. Că implicarea sa în crearea PMP şi apoi în promovarea intensivă a candidatei Elena Udrea, simultan cu discreditarea brutală a celorlalţi competitori, a reprezentat o încălcare a Constituţiei în spiritul ei, pe care Curtea Constituţională era datoare să-l exprime pe înţelesul tuturor.

Argumentaţia judecătorilor Curţii a fost cel puţin frivolă. Iată ce spuneau în luna iunie: ”Constituţia interzice Preşedintelui să deţină calitatea de membru al unui partid politic, iar nu exprimarea unor opinii politice. Declaraţiile şi conduita imputate Preşedintelui nu au fost de natură să prejudicieze competiţia electorală.” Or, între timp, exact acest lucru s-a întâmplat: conduita, tolerată, a preşedintelui a ajuns să prejudicieze grav competiţia electorală.

Iar dacă acest lucru este adevărat, putem presupune, teoretic, că organismele de siguranţă naţională, erau datoare prin statutul lor propriu să prevină ca această implicare nepermisă a preşedintelui să depăşească anumite limite.

Să rezumăm. Un preşedinte, încă în exerciţiu, acuză la televiziune agenţiile de spionaj că au pus la cale un soi de Watergate. În replică, acestea pretind, prin intermediul purtătorilor oficioşi de cuvânt, că preşedintele a trecut linia roşie, încălcând secretul de stat în favoarea protejatei sale. Toate aceste evenimente stranii nu ar fi avut loc dacă Curtea Constituţională ar fi sancţionat la timp derapajele preşedintelui. Asistăm de fapt la un scandal enorm, pe care lumea pare dispusă, acum la final de mandat, să-l treacă cu vederea.

Subiectul pretinde însă mai multă atenţie, pentru că, admiţând că ”pe teren” s-a restabilit un anumit echilibru, am asistat de fapt la o dereglare a ordinii constituţionale, care se poate reedita oricând.

Ne întoarcem astfel de unde am plecat. Un nou preşedinte va fi ales, dar nu vom avea niciodată garanţia deplină că nu va abuza de prerogativele sale dacă nu există nimeni şi nimic de natură să-i limiteze, cu mijloace legale, puterea.