Un atac nelegitim la adresa Curţii Constituţionale

Toate forţele politice care l-au susţinut pe fostul preşedinte Traian Băsescu în 2012 s-au asociat pentru a crea în jurul Curţii Constituţionale o aură de sacralitate. Preşedintele însuşi şi toţi ceilalţi, care brutalizaseră Curtea cu tot soiul de comentarii agresive, îşi puneau cenuşă în cap, cerând să fie iertaţi pentru lipsa lor de reverenţă. Instituţia trebuia să devină inatacabilă. De deciziile sale depindea cvorumul de participare la referendumul de demitere şi, prin urmare, acest lucru trebuia extras din orice controversă posibilă.

Indiferent cum am judeca deciziile Curţii din 2012, (ele contraziceau propria jurisprudenţă!) operaţiunea de „sacralizare” era în sine un lucru binevenit. Fără o Curte Constituţională inatacabilă nu doar de iure, ci şi de facto, nu putem vorbi de un regim constituţional consolidat. Fără o ultimă instanţă care să beneficieze de respectul real al societăţii, statul devine scena unor lupte politice fără reguli sau cu reguli trucate.

Prin urmare ar fi fost bine ca aura ce împodobea fruntea CCR să rămână neatinsă. Oamenii din interiorul ei s-ar fi străduit să se autodepăşească şi să nu dezmintă reverenţa cu care sunt înconjuraţi. Astăzi se petrece însă o nouă ”desacralizare” şi o nouă prăbuşire morală.

SRI şi DNA au criticat deciziile Curţii pe tema legilor de supraveghere a comunicaţiilor electronice. Directorul SRI George Maior a adoptat o postură neobişnuit de ofensivă şi dezinhibată: ”Eu vreau sa avertizez foarte serios că există şi o răspundere morală undeva, în stat, în legătură cu securitatea naţională a cetăţenilor României - nu a statului, nu mai vorbesc de stat - şi că la momentul în care se va întâmpla o catastrofă voi şti spre cine să arăt cu degetul. Nu mă încălzeşte deloc să arăt cu degetul, dar e datoria mea să spun că cineva se joacă cu lucruri foarte mari pe care fie nu le înţelege, fie, dintr-o rea credinţă, le abordează în acest fel”. Nimeni nu a mai vorbit vreodată în aceşti termeni. Nimeni nu îi mai acuzase pe judecătorii Curţii de incompetenţă şi rea credinţă.

Aşadar, din momentul în care Curtea a invalidat legile supravegherii internetului, (aşa-numitele legi Big Brother) ea a încetat să mai fie inatacabilă. Aura ei s-a sfărâmat, iar, de data aceasta, cei care o fabricaseră au tăcut. Nimic nu e mai semnificativ ca fapt politic decât tăcerea adâncă a acelora care, în 2012, clamau infailibilitatea Curţii Constituţionale. Aşadar Curtea era infailibilă când judeca în favoarea lor, devenind brusc iresponsabilă când judecă altfel.

Forţele grupate în jurul lui Traian Băsescu (nu neapărat de dragul său) reuşiseră, printr-un efort mediatic fără precedent, să instituie ideea că orice critică la adresa Curţii Constituţionale este un atac la independenţa justiţiei şi la ”statul de drept”. Chiar şi aceia care nu erau deloc de acord cu Traian Băsescu - şi care înţelegeau tâlcul operaţiunii - au sfârşit prin a accepta tipul acesta de discurs căci el era, dincolo de circumstanţe, singura cale prin care se putea consolida cu adevărat viaţa de stat. Ce mai rămânea de făcut era ca, treptat, prin noile numiri succesive, componenţa Curţii să se ridice la înălţimea rolului pe care i-l atribuise Constituţia.

Acum însă ne-am întors exact de unde am plecat. Preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, declara într-o conferinţă de presă că unul dintre judecători ”s-a plâns că se teme că este o prea mare presiune asupra lui şi că îi este frică să fie judecător la Curtea Constituţională.”

Am arătat cu altă ocazie că deciziile Curţii sunt inatacabile nu pentru că ar fi ”logice”, ”corecte” sau ”adecvate”, ci pentru simplul motiv că îi aparţin. Constituţia stabileşte o anumită procedură prin care legile pot fi invalidate de către un organism special, iar deciziile acestuia sunt obligatorii şi se aplică imediat.

Asta nu înseamnă că deciziile Curţii Constituţionale nu trebuie să fie discutate în presă. Ele pot fi întoarse pe toate feţele, atâta vreme cât suntem conştienţi că valoarea dezbaterilor este doar una morală şi intelectuală. Rostul lor este să definească o gândire constituţională care s-ar putea impune pe viitor. În schimb, atunci când serviciile secrete şi procurorii atacă deciziile Curţii, nu se mai înţelege care este ordinea priorităţii în stat.

Am lăsat dinadins deoparte situaţia judecătorului Toni Greblă. Acuzat de corupţie de DNA , acesta reprezintă acum o grea povară pentru imaginea instituţiei. Dar a vorbi despre Toni Greblă înseamnă să pierdem din vedere esenţialul şi anume că autoritatea Curţii Constituţionale este pusă la îndoială în mod nelegitim de unele organisme care ţin de puterea executivă.

În declaraţia din seara de duminică, primul-ministru Victor Ponta a greşit la rândul său. Întrebat la B1TV care e punctul său de vedere în privinţa conflictului iscat în ultimele zile între SRI şi Curtea Constituţională, Ponta a răspuns: ”Nu aş vrea să uzurp vreo atribuţie a preşedintelui. Medierea între puterile statului este o atribuţie exclusivă a preşedintelui. (...) Chiar dacă nu am avut un preşedinte mediator în ultimii zece ani, acum avem şi sigur că preşedintele va reuşi să medieze şi pe această problemă şi pe alte probleme, că totuşi au apărut destule în viaţa de zi cu zi între diverse instituţii sau între instituţii publice şi societatea civilă”. (Agerpres).

E adevărat că rolul medierii îi revine Preşedintelui. Dar nu există niciun conflict care să fie mediat. Există doar o dezbatere nelegitimă despre competenţa Curţii Constituţionale.