Ultima ocazie a dreptei

Campania electorală a ajuns într-un punct mort. Deşi teoretic s-ar găsi la apogeul ei, nimic nou nu pare să se mai întâmple. Caracteristic pentru politica românească este că excelează numai în retorică. Figuri de proră ale ”dreptei” româneşti lansează discursuri fluviale, care reiau aceleaşi lucruri spuse de o mie de ori încă din primăvara lui 2012 şi din care reiese că victoria lui Victor Ponta ar fi o catastrofă fără egal. Dar cu toate că cei mobilizaţi par atât de convinşi de iminenţa dezastrului şi de dimensiunile sale istorice, nu par dispuşi să facă nimic ca să-l preîntâmpine. ”Dreapta” românească seamănă teribil cu cei care ar anticipa o revărsare de ape, dar care în loc să ridice diguri în tăcere şi în hărnicie solidară, ar începe să lanseze un concurs public de lamentaţii. Cine se lamentează mai amplu şi mai frumos, cine va reuşi să smulgă cele mai multe exclamaţii de indignare deznădăjduită, acela va primi coroana preşedintelui spiritual în exil. Aproape că am crede că militanţii dreptei nici nu doresc să câştige victoria reală, pe care în sinea lor par mai curând să o dispreţuiască, ci doar pe aceea simbolică, în duelul cuvintelor. Bucuria produsă de frumuseţea discursului şi de vaetele corului aprobator va fi suficientă şi va compensa orice înfrângere electorală. Asta se cheamă sentimentul poetic al dezastrului.

Dacă nu ar fi aşa, şi daca figuri prestigioase ale „dreptei” nu s-ar complace în această febră a discursului, dacă nu ar vorbi doar ca să vorbească, am putea asista la un eveniment care să schimbe cursul lucrurilor.

A mai rămas o singură săptămână de campanie electorală şi dacă nu va apărea nimic nou cu adevărat convingător, ”dreapta” se va îndrepta încet şi sigur către înfrângere. Nu trebuie să fii un strateg strălucit ca să vezi că este nevoie de o mişcare surprinzătoare, de ceva care să fie un lucru neaşteptat şi, totodată, sperat sau, cu alte cuvinte, un lucru dorit, pe care nimeni nu-l mai crede posibil.

Dar care este proiectul cel mai mult clamat al dreptei în ultimii 10 ani de zile? Fireşte, e vorba de unificare. În esenţă, unificarea, aşa cum a fost ea prezentată până acum, nu poate fi ceva consistent, căci nu are o bază socială clară şi nici o deplină identitate de scopuri, dar o alianţă de conjunctură este oricând posibilă dacă oamenii înţeleg importanţa momentului şi dacă sunt dispuşi să facă anumite concesii. Dialogul şi compromisul rămân totuşi mijloacele cele mai importante ale politicii şi dacă „dreapta” vrea cu adevărat victoria (nu e obligatoriu!) trebuie să înveţe să renunţe la ceva. Nu poţi să ai mărul şi să-l mănânci în acelaşi timp. Nu poţi obţine o majoritate de partea ta dacă vrei neapărat satisfacţia de a rosti, sincer şi apăsat, adevăruri minoritare.

Pe scurt, dacă cei trei candidaţi, ai ”dreptei”, Klaus Iohannis, Elena Udrea şi Monica Macovei, la care s-ar putea alătura şi alţii, ar face o declaraţie comună prin care ar încheia o alianţă electorală, ceva s-ar schimba sub impactul surprizei. Evident, doi dintre cei trei candidaţi ar trebui să renunţe de pe acum, mai înainte de a fi plebiscitaţi şi de a provoca rupturi ireparabile. Am auzit de multe ori spunându-se că dreapta se poate reface de la sine în turul al doilea, dar este ceva iluzoriu. Absenteismul din turul doi este pregătit temeinic de chiar discursurile candidaţilor, care tind să-i descalifice pe ceilalţi competitori din punct de vedere moral. Aici nu mai e vorba de rivalitate de idei, de diferenţe de opinii, ci de negaţii radicale. Nu te duci să votezi în turul doi un candidat care ţi se pare detestabil în primul tur.

Aceste discursuri sunt, probabil, sincere – sau poate că nici măcar nu sunt atât de sincere pe cât şi-ar dori,– dar sinceritatea nu este aici relevantă. Sinceritatea e de multe ori depozitarul unor subiectivităţi ireductibile, care nu au ce căuta în politică. Spaţiul lor predilect este literatura. Abia colo e legitim să fii asocial şi discreţionar şi să-ţi anulezi rivalii dintr-o trăsătură de condei. Ca să luăm un exemplu la întâmplare, dacă Michel Houellebecq se bucură de atâta succes, în ciuda contraindicaţiilor (”politice”) rostite insistent de multă lume, este tocmai pentru că ”este el însuşi”, pentru că îşi îngăduie libertatea de a fi discreţionar. Într-o lume în care socialul ajunge să fie oprimant, discreţionarul individual devine ”literar”. Dar în politică este necesar să rămâi sociabil chiar şi în contestaţie.

La rigoare, planul reunirii celor trei candidaţi pe o platformă unică ar putea fi pus în aplicare şi între cele două tururi de scrutin, dar ar fi mult mai greu din motive evidente. Acum este momentul, acum este ultima ocazie pe care „dreapta” o mai are la dispoziţie înainte de a intra pe făgaşul inevitabilului.