1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Traseism politic, oportunism, carierism

George Arun27 septembrie 2012

Traseismul politic explică în bună măsură instabilitatea vieţii noastre politice, dar şi incoerenţa unor programe politice de guvernare care trebuie să împace şi capra şi varza.

https://p.dw.com/p/16GMx
Imagine: fotolea/Franz Pfluegl

Baza de calcul a traseismului politicienilor este carierismul acestora, mirosul îmbietor al Puterii, şi în prea puţine cazuri "nepotrivirea de caracter" pe care unii politicieni o constată la un moment dat faţă de partidul din care fac parte. Bineînţeles că fiecare politician care trece de la un partid la altul îşi motivează gestul prin aceea că nu se mai regăsea în partidul pe care îl reprezentase: într-un timp oarecare se întîmplase ceva cu partidul respectiv şi nu cu politicianul nostru.

Oare cîţi dintre politicienii migratori au încercat să se pună de acord cu conducerea partidului, cu colegii din partid înainte de a sări într-o altă barcă? Eu cred că foarte puţini, deşi cu toţii invocă astfel de încercări.

Dovada cea mai limpede a carierismului şi oportunismului ne-a fost livrată de migraţiile parlamentarilor PDL către USL înaintea (şi chiar în timpul!) moţiunii de cenzură în urma căreia Guvernul Ungureanu a fost demis, la 27 aprilie, după 78 de zile de guvernare.

Actualul preşedinte al partidului Forţa Civică, Mihai Răzvan Ungureanu, a declarat de curînd că a simţit pe pielea lui, la moţiunea de cenzură împotriva guvernului pe care îl conducea, ce înseamnă traseismul politic: "Trecerea de partea cealaltă a baricadei, făcînd opoziţia să devină putere nu se poate face, e opinia mea, gratis. Nu există o revelaţie pe care s-o ai noaptea, să spui, din momentul ăsta nu mă mai regăsesc în interiorul PDL şi mă duc la PSD."

Pe de altă parte, partidul Forţa Civică are el însuşi în structurile de conducere politicieni de la alte partide, inclusiv de la PSD. Părerea lui Mihai Răzvan Ungureanu este aici nuanţată, afirmînd că plecarea dintr-un partid atunci cînd acesta este "la antipodul principiilor pe care le respecţi" este "logică şi etică."

Cum spuneam mai înainte, asemenea cazuri sînt rare în România. Politicienii care migrează la alte partide îşi iau de regulă o pauză de respiraţie în care se declară, pentru opinia publică desigur, independenţi, după care îşi preschimbă carnetul de partid în tabăra Puterii. Aşa s-a întîmplat şi cu parlamentarii care la începutul guvernării Boc au părăsit PSD pentru a sprijini guvernul, ulterior constituind UNPR. Acelaşi UNPR care după căderea Guvernului Ungureanu a trecut cu arme şi bagaje în tabăra noii puteri, USL, parafînd ulterior şi o alianţă electorală cu PSD.

S-ar putea spune că grupul generalului Oprea s-a întors la matcă. Dar putem compara guvernările Boc şi Ungureanu cu guvernarea Ponta? Putem, dintr-un singur punct de vedere: numitorul comun este puterea care îi atrage pe oportuniştii şi carieriştii politici.

Demisiile din PDL par că nu se mai termină pe măsură ce ne apropiem de alegerile parlamentare din 9 decembrie. Alianţa de centru-dreapta care, încă înainte de a fi bine închegată, se macină din interior, nu poate oferi atîtea candidaturi eligibile pe cît de mulţi doritori sînt în partidele care o compun. PDL se consideră acum un partid curăţat de oportunişti şi va nominaliza în primul rînd actualii parlamentari în colegiile eligibile pentru un nou mandat.

Ultimii doi parlamentari care au demisionat din PDL, fiecare din motive diferite, sînt Silviu Prigoană şi Monica Iacob Ridzi. În momentul de faţă sînt, desigur, deputaţi independenţi. Eşecul lui Prigoană în bătălia pentru primăria Capitalei a fost răsunător, însă am mari rezerve că avem de-a face cu o demisie de onoare. Cît despre Monica Iacob Ridzi, aceasta a demisionat din PDL motivînd că este nemulţumită de politica de alianţe promovată de democrat-liberali în ultimul timp. Vom vedea cît durează statutul de neînregimentaţi politic al celor doi.

Migraţia politică e greu să o subscriem unor principii morale în faţa cărora s-ar afla un politician sau altul, rămînînd o tară cu o foaie de parcurs în trecutul apropiat sau mai îndepărtat. O tară care, din păcate, va continua să existe.