Tragedia refugiaților de ieri și de azi

Ziua de 1 aprilie a fost instituită ca zi comemorativă pentru tragedia de la Fântâna Albă din 1941. Cu toate acestea, deputatul Eugen Tomac are dreptate să nu lase lucrurile aici și să dorească redactarea unui raport cuprinzător privind masacrul comis de autoritățile sovietice la scurtă vreme după ocuparea Bucovinei de nord. Episodul e puțin cunoscut. Poate nu se vor afla fapte noi, dar punerea lor laolaltă într-un raport oficial va atrage atenția asupra lor și le va impune în sfârșit ca subiect de reflecție istorică și politică.

Deocamdată putem rememora noi faptele, cu ajutorul unei cărți datorate veteranului de război și cercetătorului Vasile Ilica, originar din Bucovina, care a strâns pentru prima dată la un loc măturii și documente prețioase despre ce s-a petrecut la 1 aprilie 1941. (”Fântâna Albă - istorie, amintiri, mărturii”, 1999).

Nu e lipsit de importanță că autorului i s-a interzis în anii din urmă să călătorească în Ucraina și că ministrul de externe Bogdan Aurescu a promis recent să facă demersuri pe lângă autoritățile de la Kiev pentru a rezolva problema. Putem presupune că autoritățile ucrainene se tem de ”iredentismul” românesc, dar suspiciunea aceasta pare mai curând o mărturie pentru incapacitatea Kievului de a gândi în termenii secolului al XXI-lea. Contextul global nu a permis diplomației românești să abordeze cu toată atenția aceste ”detalii”, dar se știe că relația cu Ucraina nu a mers bine din cauză că noul stat a dat semne că asumă, implicit, o bună parte din moștenirea sovietică.

Să revenim. În urma acordului de neagresiune semnat de Viaceslav Molotov și Joachim von Ribbentrop, sovieticii ocupă Basarabia și Bucovina de nord fără ca autoritățile românești din perioada aceea sa schițeze cel mai mic gest de opunere. Populația rurală a fost luată complet pe nepregtătite, căci nu existau mijloace de informare în masă. Așa cum povestește Vasile Ilica, vreo 3000 de oameni, familii întregi cu copii, originari din mai multe sate din raioanele Storojineț și Hliboca ”au hotărât să meargă la reședința raională din Hliboca, aici fiind cea mai apropiată unitate de grăniceri la frontiera cu România, cu gândul că vor obține de aici încuviințarea de a merge în România.” Coloana de oameni, cu prapuri bisericești în frunte, ajunge la sediul raional unde, după mai multe petractări, se produce o tragică neînțelegere. Ofițerul sovietic le spune refugiaților că pot pleca dacă asta doresc, iar aceștia înțeleg că au obținut autorizarea oficială pentru emigrare. Grănicerii sovietici preveniți prin telefon îi așteptau însă pe bieții țărani cu mitralierele instalate în șanțurile proaspăt săpate și au deschis focul în plin. Fugarii au fost apoi vânați prin pădure de cavaleriștii care îi urmăriseră pe întregul traseu. ”A treia zi - relatează Vasile Ilica - după numărarea și identificarea cadavrelor, au fost mobilizați lipovenii de la Fântânica Albă și sub stricta supraveghere a grănicerilor au adunat morții și muribunzii, au turnat var peste ei și i-au depus în gropi comune.(...) Tot timpul ocupației sovietice, această zonă a fost interzisă, iar dealul respectiv a fost arat și plantat cu pădure de molid”. Au existat supraviețuitori deportați alături de alți țărani români în lagărul din Carelia.

Povestea aceasta este caracteristică pentru tragedia tuturor refugiaților din zonele de conflict. Ceea ce s-a întâmplat la 1 aprilie 1941 în nordul Bucovinei amintește de toate catastrofele de același tip din secolul trecut și începutul secolului nostru. Dar, mai mult decât atât, refugiații uciși pe drumul exodului sau atacați și masacrați în taberele în care s-au instalat reprezintă figura emblematică a victimei noului tip de război care se poartă în zilele noastre. Africa, Orientul Apropiat, Balcanii au fost teatrele unor episoade teribil de asemănătoare, în care cele mai pașnice și mai neajutorate categorii de oameni au căzut victime înaintea altora.

Refugiații sunt de fiecare dată persoanele care refuză să ”combată”, să ”reziste”, cei care speră doar să regăsească undeva într-o patrie reală sau doar într-una fictivă un spațiu calm, în care să-și poată continua existența simplă, lipsită de mari ambiții. Ei sunt, de fapt, exact aceia care depun rareori mărturie despre ei înșiși și despre care se știu întotdeauna cele mai puține lucruri, căci odată ce au fost ”evacuați” dintre frontierele unui stat, sunt evacuați apoi și din istorie.