Sub masca zâmbitoare a reducerii cheltuielilor

Imunitatea, beneficiile, incompatibilităţile sunt definite,  în primul rând, prin legea statutului deputatului şi senatorului. Or, prima lege pe care a luat-o în discuţie noul Parlament nu este una privind libertăţile civile sau poate pensiile şi ajutoarele sociale, ci chiar legea statutului. Această centrare pe sine a priorităţilor trezeşte o serioasă circumspecţie. Să vedem însă care sunt modificările sensibile.

Declaraţia de avere şi incompatibilităţi

Prima categorie, în ordinea articolelor din lege,  priveşte declaraţia de avere. În legea actuală declaraţia ar trebui depusă înainte de validarea mandatelor, iar în proiect abia după validare.

Mai nevralgică pare însă chestiunea publicării declaraţiilor. Legea impune publicarea în Monitorul Oficial, pe când proiectul se limitează la publicarea pe pagina de Internet a Camerei Deputaţilor şi Senatului. E o modificare importantă, căci omisiunile într-o declaraţie publicată în Monitorul Oficial pot atrage sancţiuni, pe când cele de pe pagina de Internet nu au nicio consecinţă legală.

Şi mai interesante sunt modificările privitoare la încetarea mandatului în caz de incompatibilitate. Ele survin unui scandal sonor provocat de situaţia controversată a senatorului, Mircea Diaconu, care şi-a continuat mandatul în pofida sesizării Agenţiei de Integritate. Modificările actuale par să-i ofere retroactiv satisfacţie, căci mandatul încetează nu de la data constatării incompatibilităţii, ci abia după adoptarea unei hotărâri a Camerei sau după o sentinţă judecătorească definitivă. Ce-i drept, senatorul Diaconu a refuzat să-şi încheie mandatul chiar şi după o sentinţă definitivă a Înaltei Curţi, consimţind cu greu să demisioneze după presiuni tot mai insistente.

Legea actuală este cu adevărat problematică, căci îl investeşte pe senatorul presupus incompatibil cu sarcina de a se autodenunţa şi autodemite. În plus, dacă el nu acceptă ”sinuciderea”, nu este deloc clar cine va prelua sarcina de a continua procedurile. Totuşi modificările aduse legii conţin riscul tergiversărilor. Este firesc să existe o cale de atac, dar procedurile judiciare nu ar trebui să îngăduie termene prea largi şi amânări nejustificate. În orice caz, se vede mai bine acum că ”rezistenţa” fostului senator Mircea Diaconu slăbeşte forţa morală a acestor modificări, căci arată cum ar putea fi ele exploatate pentru  a împiedica orice decizie de încetare a mandatului. Un exemplu rău poate invalida o lege bună.

Este surprinzător însă că noua majoritate, care  l-a susţinut moralmente pe omul de teatru şi pe colegul Diaconu, nu a modificat criteriile de incompatibilitate, căci ele au rămas la fel de vagi. Un director de teatru, de muzeu sau de bibliotecă publică nu ar putea fi ales în Parlament nici măcar dacă instituţia pe care o conduce depinde ca finanţare exclusiv de autorităţile locale. La acest capitol s-ar fi cuvenit să existe o dezbatere mai atentă, căci incompatibilităţile sunt situaţii ambigue de multe ori şi ele pretind o motivare mai precisă. Totuşi, în noul proiect de modificare a legii, criteriile de incompatibilitate, deşi au rămas neschimbate, au fost măcar înşiruite într-o manieră mai logică.

Detronarea ANI

Proiectul propune o modificare la capitolul procedurii de urmat în caz de incompatibilitate, oferind iniţiativa Biroului permanent. Probabil că este punctul care va suscita controverse puternice, căci deşi concede pe mai deprate Agenţiei de Integritate dreptul de a sesiza incompatibilitatea, această sesizare urmează să fie validată de o comisie parlamentară. În esenţă, proiectul de modificare instituie Parlamentul ca unică autoritate în caz de incompatibilitate.

La acest capitol, lucrurile ar trebui privite cu mai multă atenţie. În primă instanţă, proiectul de modificare oferă deputatului şi senatorului răgazul de a rezolva litigiul cu ANI în faţa unei instanţe de judecată, ceea ce pare fair play, căci şi ANI poate greşi. Aşadar încetarea mandatului s-ar produce abia după o sentinţă definitivă a Justiţiei. Este corect şi pare suficient. În continuare însă proiectul răpeşte Agenţiei puterea de care dispune, ceea ce pare excesiv. Dacă, practic vorbind, ultimul cuvânt în materie de incompatibiliate îl va avea o comisie parlamentară, ne putem aştepta la tot felul de sofisticate ”tranzacţii”.

Consolidarea imunităţii parlamentare

Un capitol incendiar priveşte şi procedura de ridicare a imunităţii. O modificare controversată introduce în lege posibilitatea ca Parlamentul să examineze probele pe baza cărora se face solicitarea Parchetului. O comisie anume investită ar urma să examineze ”motivele concrete, precum şi probele înaintate”. Pare de bun simţ, dar dacă examinarea ”motivelor concrete” se transformă în şedinţă de judecată e nepotrivit. Protecţia în faţa abuzului e firească, dar abuzul de protecţie este şi el un risc binecunoscut. 

De asemenea proiectul de modificare permite parlamentului să revoce măsura reţinerii unui membru al său în cazul unei infracţiuni flagrante. Deşi concede că în caz de flagrant deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, proiectul oferă ulterior Camerelor dreptul de a revoca reţinerea. E excesiv şi totodată o evidentă încălcare a separaţiei puterilor în stat.

Majoritatea actuală pare preocupată să-şi ia precauţii în faţa unei justiţii presupus abuzive, în loc să-şi îndrepte eforturile către perfecţionarea justiţiei.

Aceleaşi intenţii excesiv protective apar în cazul deputaţilor şi senatorilor care sunt şi miniştri. Iar cel puţin în cazul foştilor miniştri, este aproape scandalos ca ei se bucure de prevederi destinate miniştrilor aflaţi în exerciţiul funcţiunii. Este ca o imunitate pe viaţă.

Proiectul acesta de lege pare să îndreptăţească toate circumspecţiile, căci întoarce România în urmă cu opt ani, în punctul în care imunitatea parlamentară a fost pentru prima adată cu adevărat limitată.