Structura invizibilă a noului guvern

Formula noului cabinet suscită comentarii critice îndreptăţite. Este stufos şi nu pare să exprime o gândire guvernamentală a unitară. De ce ar fi nevoie de un minister al finanţelor şi de unul al bugetului? Şi dacă disocierea aceasta ar mai avea încă un sens, cum s-ar justifica un minister al mediului şi altul al apelor? Apele pot fi, desigur, privite şi din perspectivă energetică, dar există şi un minister distinct al energiei. Se vede cu ochiul liber că schema a fost amplificată ca să dea satisfacţie unei clientele prea numroase. Este în cele din urmă un guvern care reuneşte grupuri distincte si nu unul al unei majorităţi cât de cât omogene şi coerente. În ciuda solidarităţii de campanie, USL a sfârşit prin a produce un cabinet de algoritm. Atâta doar că victoria electorală masivă a pretins şi un guvern pe măsură, fastuos, amplu şi marcat de o solemnitate inaugurală puţin exagerată.

Totuşi aspectul cel mai caracteristic al acestei formule guvernamentale este repartizarea mandatelor. Niciodată de când au existat coaliţii guvernamentale, mandatele nu au fost împărţite în această manieră exclusivă. Toate portofoliile care au o importantă componentă externă au fost asumate de PSD, iar PNL, deşi a primit o parte generoasă, a fost decuplat total de la relaţiile cu importanţă strategică (cu excepţia ICR care a intrat însă într-o criză morală mai înainte de a începe să activeze în noua formulă). PSD deţine pe lângă poziţia de şef al guvernului cu atribuţiile diplomatice aferente portofoliul Externelor, al Apărării, al Fondurilor europene şi al Justiţiei. Nu este nevoie de foarte multe explicaţii. Apărarea este astăzi o dimensiune militară a politicii externe. Conceptul de apărare în cadrul frontierelor naţionale a fost demult depăşit şi abandonat pe teren odată cu aderarea la NATO. Nu întâmplător cele mai importante figuri în stat au declarat în ultimii ani că armata, prin participarea sa la diferite misiuni externe, a reprezentat poate cea mai eficientă diplomaţie.

Primul ministru, Victor Ponta a explicat că liberalii au dorit cu totdinadinsul Internele. Ideea după care Internele sunt o garanţie pentru consolidarea politică a partidelor sau pentru reuşita în alegeri e veche şi mai curând vinovată. Insistenţa cu care partidele susţin obţinerea Internelor în preajma unor alegeri trădează practici şi aşteptări indezirabile. În 2009, între PSD şi preşedintele Traian Băsescu se dăduse o luptă dură pentru ministerul de Interne iar rupereea coaliţiei s-a produs tot în legătură cu internele.

În fine, indiferent de motivaţii, este cert că prin repartizarea ministerelor liberalii s-au decuplat nu total, dar în cea mai mare parte de la activităţile care presupun o relaţie de comunicare intensă şi permanentă cu oficialii europeni şi americani. Ministerul de interne care a revenit liberalului Radu Stroe, are în principiu atribuţii esenţiale în ce priveşte problematica Schengen, dar în circumstanţele politice europene, Mecanismul de Cooperare şi Verficare, şi în subsidiar ministerul de Justiţie (care a revenit tot PSD) au un rol mult mai important. PSD, cu discretă premeditare politică sau din hazardul ambiţiilor, a sfârşit prin a cumula cele mai importante responsabilităţi politice privitoare la obiectivele strategice ale României.

Nu putem ignora faptul că preşedintele PNL, Crin Antonescu, în deplin acord cu partidul său au dezavuat acordul încheiat între primul ministru Victor Ponta şi preşedintele Traian Băsescu. Aceste acord conţine însă, pe lângă codul de conduită instituţională şi personală, un program politic cuprinzător: loialitatea faţă de NATO şi SUA, adâncirea integrării europene, procurori exigenţi, o justiţie independentă, aderarea la Schengen şi absorbţia mai bună a fondurilor europene. Or, toate ministerele cu atribuţii directe privind aceste obiective politice au fost asumate de social-democraţi, care spre deosebire de liberali nu şi-au îngăduit să ridiculeze pactul. Dimpotrivă, mâna dreaptă a lui Victor Ponta, Liviu Dragnea, înfruntând ostilitatea prietenilor politici a făcut declaraţii de susţinere. Admiţând că liberalii nu au pus la îndoială aceste obiective şi că nu dezacordul politic de principiu ar fi o problemă, atunci trebuie să ne întrebăm de ce manifestă liberalii atâta sarcasm faţă de un act politic care nu poate avea decât efecte benefice.

În orice caz, repartizarea portofoliilor exprimă o retragere a PNL pe un teren în care relaţia cu preşedintele Traian Băsescu este redusă la minimun, dar şi într-o zonă care răpeşte partidului anvergura internaţională, izolându-l într-un localism comod şi îngust.