Stindardul unei plutocraţii arbitrare

Un caz emblematic pentru slăbiciunea legii din România este office building-ul Cathedral Plaza din Bucureşti. Cu toate că în 2012 a fost emisă o sentinţă judecătorească definitivă prin care primarul general al Capitalei era obligat să demoleze clădirea, până în prezent nu s-a întâmplat nimic. După toate aparenţele, primăria tergiversează şi caută motive pentru a evita punerea sentinţei în aplicare. Săptămâna trecută Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti a făcut o plângere la DNA împotriva primarului Sorin Oprescu acuzându-l de complicitate cu proprietarii clădirii.

Acuzaţiile sunt destul de serioase: ”În opinia ARCB, la nivelul Primăriei Municipiului Bucureşti s-a format un grup infracţional organizat, asociat cu Ioannis Papalekas şi Dragoş Bîlteanu, cei care au creat un circuit financiar funcţional, în paralel, la Bucureşti şi la Nicosia, prin care banii de la SIF-urile româneşti au fost spălaţi prin SIF-uri cipriote şi reinvestiţi în proiecte imobiliare din România. Se observă faptul că şi în cazul de faţă, izvorul banilor este amplasat la Nicosia, respectiv la societatea SIOMA COMPANY LIMITED.” (din comunicatul Arhiepiscopiei)

Deocamdată putem observa că primarul a recurs, într-adevăr, la o formă ingenioasă de tergiversare, căci abia după 8 luni de la emiterea sentinţei judecătoreşti a hotărât să iniţieze o expertiză tehnică privitoare la riscurile şi costurile implicate de demolare. Expertiza, după cum putem constata, durează şi, între timp, oamenii se obişnuiesc cu noua clădire. Obişnuinţa este cea mai insidioasă formă de acceptare a răului, căci cu timpul acesta devine imperceptibil. Iar dacă peste 25 de ani monumentul istoric va suferi daune grave din pricina greutăţii clădirii alăturate, responsabilitatea juridică se va fi şters la rândul ei. Câţiva bătrâni neâmpăcaţi şi unii istorici lipsiţi de putere politică vor deplânge iresponsabilitatea înaintaşilor, fără ca prea multă lume să-i mai ia în serios.

Cu toate aceste grave suspiciuni nu putem exclude faptul că o demolare într-un spaţiu atât de strâmt precum cel din zona catedralei ar putea avea şi efecte nedorite. Se ştie doar că, de-a lungul timpului, catedrala a suferit mai multe şocuri care au lăsat urme. Aşa cum se arată pe un site specializat în conservarea operelor de patrimoniu (Art Conservation Support), ”ca urmare a cataclismelor naturale (seismele din anii 1929, 1940, 1977, 1986, 1990) şi a bombardamentelor din timpul celor două războaie mondiale câteva dintre componentele artistice originare au dispărut sau în mare parte au suferit degradări.” De asemenea arhivele consemnează reparaţii la nivelul zidăriei, a acoperişului şi a componentelor artistice. Prin urmare o demolare prin implozie ar putea fi cu adevărat un pericol mai mare decât construcţia însăşi. Există însă şi alte tehnici mai bune, deşi mult mai costisitoare.

În sfârşit, dacă din punct de vedere practic situaţia acestor clădiri pare a fi complicată, din punct de vedere legal este extrem de simplă. Justiţia a stabilit că turnul Cathedral Plaza a fost construit ilegal şi a cerut demolarea lui. Dacă regimul politic românesc se întemeiază pe supremaţia legii, atunci niciun efort nu e prea mare pentru ca legea să fie aplicată. Or, dacă se invocă preţul prea mare al demolării pentru a stopa acţiunea înseamnă că nu legea domneşte în România, ci banul. Natura reală a unui regim este dată de ordinea priorităţilor: dacă decide legea, ne aflăm într-un stat de drept, dacă decide banul ne găsim într-un regim discreţionar plutocratic. Sau altfel spus, cei cu bani fac şi desfac în dispreţul tuturor legilor.

Cazul acesta a devenit, prin simplitatea lui, emblematic. Contribuie mult şi aspectul pur spaţial care face ca subiectul abstract să devină sensibil. Oricâte cazuri de mare corupţie se vor soluţiona, ele vor părea simple detalii, căci Turnul Cathedral Plaza se va înfăţişa mereu ca simbol al unui regim arbitrar-plutocratic, înălţat în centrul Capitalei asemenea un stindard învingător.