Stasi - un adversar de temut, dar nu atotputernic

Probabil că agenţii Ministerului pentru Siguranţa Statului (MfS) au râs în sinea lor când au inspectat, în septembrie 1962, locul faptei. Acesta se afla în şcoala Goethe din mica localitate Gnoien, situată la jumătatea drumului între oraşele hanseatice Rostock şi Greifswald. Acolo, în provincie, agenţii Stasi au fotografiat corpul delict. Era o fotografie - portret a şefului de partid şi de stat, Walter Ulbricht, lipită pe un schelet. În jur, o sumedenie de inscripţii critice la adresa regimului. Cei doi tineri care au făcut isprava au plătit un preţ foarte ridicat pentru gluma lor. Au fost condamnaţi la 16 luni închisoare.

Faptul că acţiunea de protest s-a îndreptat împotriva lui Ulbricht le-a demonstrat potentaţilor din Berlinul de Est, la un an de la ridicarea zidului, ceva ce ştiau de multă vreme: că nu se puteau bizui 100 % pe supuşii lor. Ce a însemnat acest caz pentru districtul Rostock, a aflat Christian Halbrock, cercetător în cadrul Oficiului pentru studierea arhivelor Stasi. El a citit vreme de patru ani dosare întocmite de Stasi în epocă, şi a publicat un studiu referitor la nesupunere civică şi opoziţie în RDG.

Studiul, intitulat "Libertatea înseamnă să nu-ţi mai fie frică", are 500 de pagini, şi descrie motivele celor care, asumându-şi adesea mari riscuri, au militat pentru mai multă libertate personală şi politică. Aceste motive au culminat în 1989 în protestele de masă care au pus capăt sistemului. Mai ales Berlinul răsăritean şi Leipzig erau cunoscute ca "redute" ale rezistenţei. Dar ce s-a întâmplat în provincie? Din studiul lui Halbrock reiese că şi acolo s-au petrecut surprinzător de multe acţiuni ostile regimului. Aşa de pildă, ţăranii din aproape toate satele s-au opus, începând din anii 1950, colectivizării forţate.

Cel târziu atunci când activiştii partidului-stat SED nu aveau succes cu campaniile lor de lămurire, agenţii Stasi erau chemaţi în ajutor. Ministerul pentru Securitatea Statului era mereu la curent cu starea de spirit a poluaţiei din mediul rural. Cu ajutorul celor aproape 200.000 de informatori ai săi, Ministerul credea că va putea canaliza criticile şi adversitatea în direcţii dorite de el, şi că va controla situaţia la nesfârşit. Aceasta a funcţionat însă doar până în a doua jumătate a anilor 1980, atâta vreme cât condiţiile-cadru de după război nu s-au modificat.

Până în faza finală, orice lozincă anticomunistă scrisă pe pereţi era percepută ca un pumnal înfipt în inima Stasi. Iar liderii de partid şi de stat erau vigilenţi şi temători fiindcă ştiau că le lipseşte legitimitatea.