Spune şi tu cu cine votezi!

Părea indecent până nu demult să întrebi pe cineva cu cine votează. Ba, mai mult, domina o cultură a discreţiei, ca şi cum votul şi opţiunile politice ar fi ceva intim, ca sexualitatea. E totuşi straniu, căci votul universal este forma cea mai directă de implicare în afacerile care îi privesc pe toţi deopotrivă. Este temelia republicii. Votul este, prin excelenţă, ceva ce ar trebui afirmat deschis şi nu ţinut ascuns ca o formă de complot.

Să nu se înţeleagă greşit. Votul la urne este şi trebuie să rămână secret, dar nimeni nu te poate împiedica să-ţi afirmi votul, după cum nu e nimic rău în insistenţa unora de a afla cum au votat unii sau alţii dintre concetăţenii lor. Mulţi oameni, atunci când îi întrebi cum au votat, se arată profund indispuşi chiar şi atunci când nu au a se teme, pretinzând că solicitarea e necuvenită, căci votul e ”secret”. În realitate, sensul secretului este înţeles greşit. Constituţia îţi oferă posibilitatea să te protejezi de ameninţări, dar nu îţi pune votul în categoria secretelor de stat.

Astăzi s-a creat însă un val contrar, unul de transparenţă mobilizatoare. Foarte multe persoane declară cum votează, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum. Cineva observa că asistăm la o veritabilă modă. Radu Beligan declara pe un stadion că votează cu Victor Ponta. Andrei Pleşu l-a mustrat, anunţând ulterior că votează cu Klaus Iohannis. Gabriel Liiceanu, iritat de ironiile lui Pleşu la adresa firilor prea rigide, explica pe larg, cu un aer frondeur, că votează cu Monica Macovei pentru a intreţine ”basmul democraţiei”. Un om mai bine antrenat în gândirea politică, cum este Andrei Cornea, pleda, dimpotrivă, pentru o soluţie realistă, combătând subtil implicarea ”basmului” în politică. În fine, Traian Băsescu ne înştiinţase de multă vreme că votează cu Elena Udrea şi că toţi ceilalţi candidaţi nu fac două parale. Dar, aşa cum vedem în fiecare zi, mulţi alţii anunţă la rândul lor cum vor vota, pledând insistent pentru o soluţie sau alta.

Politica românească a început să semene, dintr-o dată, cu psihologia gay în care toată lumea ţine să-şi afirme deschis opţiunea, aşa cum a făcut recent Tim Cook, directorul general al companiei Apple. Într-o scrisoare publicată joi pe site-ul Bloomberg Bussinesweek afirma că este ”mândru de a fi gay” şi că înţelege să iasă din discreţie pentru ca alţii ca el să se poată manifesta cu mai multă libertate şi dezinvoltură. La fel şi votul de la noi tinde să iasă din intimitate şi să înfrunte judecata negativă a celorlalţi sau ca să facă prozeliţi.

Asta e partea bună, căci dacă oamenii simt nevoia să se ascundă, ceva e în neregulă fie cu opţiunile lor, fie cu ambianţa generală din societate. Un scriitor italian spunea cu câţiva ani în urmă că, în ţara lui, toţi îl critică pe Berlusconi, toţi îl urăsc sau îl dispreţuiesc, dar cu toate acestea magnatul câştigă mereu alegerile. Alegătorii îşi disimulau, pesemne, intenţiile.

Dar partea comică e să-i vezi pe mulţi alţii cum rătăcesc derutaţi neştiind de partea cui să se aşeze şi cum ar fi mai convenabil şi mai prestigios. Politicul propriu-zis a devenit ceva secundar: multă lume votează, de fapt, cu Pleşu sau cu Liiceanu şi ţin ca acest fapt să se ştie. A spune cu cine votezi a devenit mai important decât votul. Desigur că sunt mult mai multe figuri publice implicate, dar nu are rost să complicăm prea mult tabloul.

În ansamblu, moda votului declarat a fost cel mai bun lucru din această campanie electorală. Dacă nu am putut avea o înfruntare politică adevărată, am asistat cel puţin la acest spectacol persuasiv ceva mai consistent, desfăşurat în marginea campaniei propriu-zise. Am putea spune şi faptul că adevărata campanie a fost una parapolitică.