Sistemul care asasinează politic

Utilizarea asasinatului ca instrument politic se practică, dincolo de lumea islamică, şi pe alte meridiane. De pildă în America Latină. Care are tot mai multe republici bananiere, cu democraţii înlocuite de varii forme de naţional-comunism şi magistraţi, jurnalişti ori politicieni, care, acuzând malversaţiunile conducerii politice, se văd ameninţaţi ori sunt asasinaţi.

E cazul Argentinei peroniste a preşedintei Kirchner, în care procurorul care strânsese dovezi împotriva corupţiei şefei statului a căzut victimă unui omor cu doar câteva ceasuri înaintea prezentării probelor sale în parlament. E cazul Venezuelei, care, în ciuda socialismului ei şi a bogăţiei în ţiţei a ajuns nu doar într-o mizerie cruntă, ci şi scena unor băi de sânge inimaginabile, cu 24.000 de asasinate comise doar anul trecut. Impunitatea oştirilor corupte ce-o stăpânesc au transformat mica Veneţie şi într-un paradis al crimei politice. Zeci de membri ai opoziţiei au fost omorâţi în timpul manifestaţiilor antiguvernamentale de anul trecut.

Ideologii, propagandă, alianţe

Regimurile în chestiune sunt, mai toate, populiste şi colectiviste, cu inflexiuni şi orientări, de regulă, de stânga. Sunt naţionaliste şi antioccidentale. Socialismul lor e o formă de capitalism de stat. Au păstrat aparenţe democratice. Dar pluralismul lor e formal. Au nivelat massmedia, o controlează prin patroni aparţinând oligarhiei şi dispun, de regulă, de uriaşe maşinării de propagandă, al căror vârf de lance e antiliberal, anticapitalist, antiamerican şi antisionist.

Retorica socialistă le face inestimabilul serviciu de a legitima, aparent, transformarea oricărei opoziţii, virtuale sau reale, într-o fictivă ticăloşie contrarevoluţionară. Aceasta era şi retorica lui Ceauşescu. Şi ca şi el, aceste regimuri, de pildă cel argentinian, ori cel venezuelean întreţin prietenii şi alianţe inavuabile, cu regimuri islamiste fundamentaliste care finanţează terorismul internaţional, de felul celui iranian.

Maşinăriile lor de îndoctrinare internă şi de dezinformare externă vituperează la foc continuu în contra unor duşmani de regulă închipuiţi. O imaginară coloana a V-a, din care fac parte, obligatoriu, CIA, masonii, evreii, Mossadul şi prezumtivi alogeni de felul lui Boris Nemţov suscită furie maximă. La stâlpul infamiei sunt ţintuite inventate "dictaturi" şi "conspiraţii" născocite, favorizându-i, toate, pe rivalii politici ai potentaţilor, precum şi un ipotetic "fascism" al adversarilor, care se găseşte de regulă din belşug doar în tabăra puterii.

Şi România se angajase sub partidul stat pe aceeaşi cale. Integrarea euro-atlantică a oprit-o din drum. Dar neasumata vară a anului 2012 şi îndoielile privind compatibilitatea democratică a serviciilor ei secrete alimentează întrebări persistente, care nu vor dispărea, câtă vreme la cârma unora din instituţiile cheie nu vor fi instalate personalităţi moral ireproşabile.

Lăsate de occidentali de capul lor, regimurile populist-autoritare creează mai toate noi elite economice, net mai corupte decât cele precedente, capitaliste. Sunt mafii care trăiesc şi prosperă mai cu seamă, dar nu exclusiv, din căpuşatul statului, dar şi din trafic de droguri, arme, petrol şi persoane şi se bucură de impunitate câtă vreme nu-l critică pe tiran şi camarila sa. La adăpostul acestor mecanisme politico-economice se ajunge invariabil la un moment dat să se cultive infamii de tipul celor comise de nazişti şi stalinişti din anii 30 şi până la la mijlocul veacului trecut.

Încălcarea omertei, onestitatea, claritatea morală şi profesionalismul în asumarea efectivă a principiilor democraţiei şi a libertăţii reale de către oameni ca Ana Politkovskaia, Serghei Magnitsky ori Alexander Litvinenko se pedepseşte iarăşi cu moartea. Odată cu uciderea lui Boris Nemţov, primul asasinat din epoca post-stalinistă şi post-comunistă căruia îi cade victimă un lider al opoziţiei, crima şi terorismul politic s-au reinstalat la Moscova, unde stalinismul, mult admirat de Vladimir Putin, a revenit, iată, în forţă.

Verosimilul mobil şi mesaj al asasinării lui Nemţov

Că regimul de la Moscova neagă implicarea în uciderea lui Nemţov şi dă vina ba pe americani, ba pe israelieni, pe islamişti din Caucaz, şi mai cu seamă, pe inamicul public numărul unu actual, deci pe ucraineni, n-ar trebui să poată genera între observatorii lucizi decât zâmbete condescendente.

Un plauzibil mobil al asasinatului ţine de cartea despre implicarea Rusiei în Ucraina pe care o scria Nemţov. E una posibil la fel de jenantă pentru Putin precum cea semnată cândva de Alexander Litvinenko despre mobilizarea serviciilor secrete ruse in atentatele teroriste atribuite cecenilor, în baza cărora s-a declanşat al doilea razboi din Caucaz.

Şi mai probabil e că, în condiţiile în care aventura ucraineană a antrenat sancţiuni şi o galopantă decădere economică şi financiară a Rusiei, poziţia tiranului a devenit net mai fragilă decât în trecut. Prin urmare, personalităţile politice alternative, de felul lui Nemţov, s-au transformat subit din prezenţe doar iritante, dar neglijabile în riscuri reale pentru un tiran cramponându-se de putere, ca Putin.

Fiindcă, dedate unei vieţi în lux, cu progenituri învăţând în şcoli occidentale, varii segmente ale propriului său aparat se simt de bună seamă tot mai ameninţate de confrontaţionismul Moscovei şi de consecinţele hazardatelor escapade militare externe demarate de Putin. Nu puţini membri ai elitei ar vrea deci să-l vadă pe conducător aparţinând, cât mai grabnic, trecutului. E posibil ca mesajul asasinării lui Nemţov să slujească în primul rând timorării şi disciplinării lor, iar nu intimidării mai degrabă insignifiantei opoziţii democratice.

Asasinatul ca expresie a debilităţii şi punctul de ruptură

Sugestionaţi şi de conspiraţionismele puse în circulaţie de propaganda rusă, mulţi tind să se lase smintiţi de locul asasinatului, în apropierea Kremlinului. Or, situarea locului faptei în centrul puteri apare ca singura în stare să atingă două scopuri importante simultan. Ea potenţează la maximum teroarea. Simultan, reduce la minim dificultatea recrutării de către propagandă a unui număr suficient de intelectuali vanitoşi în stare să inventeze obiecţii rafinate, spre a-l scoate din cauză pe liderul de la Kremlin, prezentat în răspăr cu adevărul ca mare şi puternic strateg, prea isteţ, chipurile, ca să-şi marcheze un autogol de felul omorârii lui Nemţov.

În realitate, Putin e situat la antipod. E un aparatcik KGB-ist, cu tipicele sale limitări intelectuale şi cu o vulnerabilitate evidentă, corespunzând anemiei economice interne a Rusiei. Sigur, certitudinile în condiţiile date, sunt greu de obţinut. Dar experienţa lumii cu Putin e lungă şi univocă. Nu se ştie dacă el a comandat asasinatul. Dar responsabilitatea lui politică pentru uciderea lui Nemţov e incontestabilă: de un deceniu şi jumătate la cârma unei ţări în care i s-au tot reprimat, rând pe rând, prin procese înscenate şi temniţă, ori i s-au eliminat prin asasinat adversarii s-a aflat el, Putin, nu CIA, Mossadul, islamiştii ori ucrainenii.

Întrebarea cheie vizează punctul de ruptură. Când anume trece un sistem ticăloşit la crimă politică? Umorile tiranului nu explică totul. Există oare paralele între Rusia şi America Latină? E foarte probabil ca răspunsul să-l ofere declinul economic. Degringolada punând capăt, inexorabil, oricărui regim mafiot sporeşte debilitatea liderilor săi. Care, spre a-şi masca slăbiciunea şi a-şi apăra poziţia, sfârşesc frecvent prin a recurge la violenţă politică, dacă se cred ori se simt direct ameninţaţi.