1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Sensul general al mişcărilor de protest

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti10 septembrie 2013

Convingerea cea mai răspândită este că statul este captiv, că o mână de politicieni corupţi au deturnat funcţiile statului.

https://p.dw.com/p/19efg
Imagine: DW/H. Pepine

Am scris imediat după manifestaţia din seara de duminică mai amplă ca niciodată, dar calmă şi aparent inofensivă din toate punctele de vedere, că nu va reuşi să mişte lucrurile în politică. Ne-am înşelat din prea mult scepticism. De prea multe ori protestele au fost ignorate sau tratate cu aroganţă. Este adevărat şi faptul că societatea românească s-a mobilizat arareori din motive ideale. Oameni fără nicio miză personală, animaţi doar de propriile convigeri şi de simţul lor etic au reuşit de astă dată să creeze o mişcare publică cu un impact nesperat de puternic.

Poate nu e lipsit de importanţă faptul că liderii guvernamentali de astăzi fac parte din opoziţia democratică a anilor 90, (Crin Antonescu) că au trăit amărăciunea manifestaţiilor călcate în picioare sau că, tineri fiind, au cunoscut ei înşişi aprinderea protestului gratuit. (Victor Ponta). Cineva se întreba dacă primul ministru nu a inventat faptul de a fi participat la Piaţa Universităţii din 1990, dar la urma urmelor sinceritatea este un fapt secundar. Dacă un lider politic, atent la propria imagine, consideră că este util să facă asemenea declaraţii înseamnă că percepe în societate o schimbare de mentalitate cu care vrea să fie solidar. Iată aşadar în ce constă victoria Pieţei Universităţii din anii 90: politicieni care au astăzi 40-50 de ani nu mai pot acţiona ca Ion Iliescu, se despart în mod natural şi spontan de modul aceluia de a face politică. Preşedintele Traian Băsescu care se afla şi în 1990 în tabăra guvernamentală nu s-a desprins de paradigma puterii autoritare decât pe jumătate. Postura lui inflexibilă îi încurajase de altfel pe emulii săi să vorbească anul trecut despre ”mahalaua ineptă” chiar mai înainte de a şti cine se află printre manifestanţi. De aceea, preşedintele Băsescu a fost într-o mai mare măsură resimţit ca adversar natural al protestatarilor indiferent de opiniile (recente) exprimate. Şi tot de aceea, cu excepţia unei minorităţi, nimeni nu a perceput în România tentativa înlăturării preşedintelui ca pe o lovitură de stat. Dimpotrivă, în liniile sale elementare, demiterea preşedintelui a fost resimţită ca un act anti-autoritar.

Mişcarea de protest din ultimile zile a reunit oameni cu opinii foarte diverse. De la o zi la alta a fost tot mai evident că dreapta se alătură stângii, că tradiţionaliştii creştini se alătură ecologiştilor, că suveraniştii se alătură socialiştilor anti-capitalişti samd. Forma cea mai generală a mişcării este, de fapt, protestul anti-autoritar. Dar, în conţinutul ei nu este un protest împotriva statului, ci, dimpotrivă, un manifest etatist. Convingerea cea mai răspândită şi care a creat cele mai multe emoţii comune este că statul a ajuns captiv, că o mână de politicieni corupţi i-au deturnat funcţiile elementare lăsându-şi cetăţenii fără apărare în faţa unor interese private. Sau cu alte cuvinte că asistăm la ”un tun african”, la o clasică operaţiune de exploatare a resurselor fără asumarea unor reale responsabilităţi.

Ne întoarcem astfel la vechea problemă care a fost pusă în evidenţă încă din anii pregătirilor pentru aderarea la UE. Statul român devine abuziv nu pentru că este puternic, ci dimpotrivă pentru că este prea slab şi instituţiile sale nu funcţionează. Traian Băsescu câştigase o binemeritată popularitate la începutul primului său mandat tocmai pentru că părea să fi remarcat acest fapt şi să imagineze o terapie politică adecvată. Dar exploatarea de la Roşia Montana, printre altele, a deturnat proiectul iniţial reconfirmând, în ciuda unei retorici justiţiare agresive, imaginea statului captiv şi ineficace.