Semnificaţia votului din diaspora

Rezultatele statistice ale alegerilor au făcut obiectul unor analize rapide care au pus în evidenţă câteva caracteristici ale votului din primul tur. S-a remarcat bunăoară că ruptura dintre Transilvania şi Regat nu este atât de mare pe cât o arată harta simplificată a alegerilor şi că diferenţele dintre cei doi candidaţi sunt, în multe judeţe, mai mici, atât într-un sens, cât şi în celălalt. (Dumitru Sandu). Alţi sociologi au atacat hotărât ideea unei rupturi de civilizaţie, care ar separa pe transilvăneni de regăţeni sau pe cei din diaspora de cei rămaşi acasă (Vasile Dâncu). O altă analiză pune în lumină diferenţa extrem de bine marcată dintre generaţii şi pe aceea dintre mediul rural şi cel urban. Astfel, dincolo de votul regional, o caracteristică importantă a votului din 2 noiembrie este că tinerii şi electoratul de la oraş au votat mai degrabă cu Klaus Iohannis, iar cei trecuţi de 40 de ani şi cei de la ţară au votat mai degrabă cu Victor Ponta. (v Barbu Mateescu).

Într-adevăr, toate aceste nuanţări sunt necesare, ceea ce nu înseamnă că ar trebui să trecem diferenţele sub tăcere. De fapt problema nu este diferenţa în sine, ci felul în care este ea explicată şi exploatată, iar la acest capitol se pot produce destule abuzuri partizane. Cu siguranţă că diferenţele nu ar trebui să fie prilej sau pretext pentru diferite coalizări ostile, cum ar fi ardelenii împotriva regăţenilor, tinerii împotriva bătrânilor sau absolvenţii de facultate împotriva celor cu studii sumare. Temător de aceste campanii polemice, care s-au petrecut cu regularitate în România, Vasile Dâncu simte nevoia să facă din nou precizări: ”În plus, cel mai detestat electorat a rămas acasă în proporţia cea mai mare, nu a venit masiv să voteze cu stânga, cum am văzut că scriau unii analişti. Doar 34% dintre cei cu 10 clase şi şcoală profesională a mers la vot şi doar 44% din bătrânii peste 65 de ani. Celelalte categorii pe care le considerăm superioare au avut mobilizări de peste 50%, iar cei cu studii superioare 71%.” Sociologul mai are grijă să arate că, deşi a câştigat procentual în Transilvania, Klaus Iohannis a luat de fapt mai multe voturi din Regat (1.700.000 la 1. 200.000).

Statistica ne poate, aşadar, spulbera reprezentări dintre cele mai bine consolidate. Alteori le confirmă, deşi nu e capabilă singură să le explice. De exemplu, din 1996 încoace, într-o proporţie mai mare sau mai mică, ”dreapta” a fost votată mai curând de tineri, de cei cu instrucţie mai înaltă şi de cei din mediul urban. Iar ”stânga” a fost preferată de vârstnici, de cei cu studii mai puţine şi locuind în mediul rural. Acest lucru, mereu reconfirmat, explică în bună măsură şi confuziile doctrinare, căci clivajul real a părut să fie, mai curând, acela dintre dorinţa difuză de modernizare a ţării şi inerţiile sau tendinţele conservatoare, eclectice la rândul lor.

Nu întâmplător, sloganul informal cel mai penetrant al ”dreptei” a fost mereu în ultimii 10 ani, ”Vrem o ţară ca afară !”. Iar sloganul de ultimă oră al „stângii“, „Mândrii că suntem români !“. Şi tot de aici se trage şi animaţia fără precedent legată de scrutinul din străinătate.

De fapt aşa, cum observa foarte bine sociologul Dumitru Sandu, există un model comportamental unitar care îi uneşte pe tinerii din mediul urban, pe cei cu studii superioare şi pe cei din străinătate, indiferent de studii. Ceea ce îi leagă nu este o opţiune clară pentru anumite politici publice, (taxe, subvenţii, privatizări, politici energetice sau ecologice), ci aspiraţia eclectică descrisă de sloganul de mai sus. ”Dreapta” nu îşi pune speranţele atât în voturile din străinătate – deşi nu le ignoră deloc valoarea aritmetică – cât în mobilizarea la potenţialul maxim a aspiraţiei pe care acestea o întrupează. Sau, cu alte cuvinte, mesajul central al ”dreptei” în aceste zile este : ”Votaţi ca afară !”

Întrebarea este dacă acest clivaj poate constitui, cu adevărat, un motor al evoluţiei societăţii româneşti. Se uită mereu faptul că ţările „de afară” îşi au dreapta şi stânga lor, care seamnănă prea puţin cu omoloagele din România şi că ceea ce le pune societăţile în mişcare şi le defineşte funcţionarea sunt propriile tensiuni dintre eficienţa investiţiilor şi nevoia de protecţie socială, dintre industriile agresive şi nevoia de conservare a mediului sau dintre progresismul societal şi conservatorism etc. Comentatorii stângii (vezi de ex. Costi Rogozanu) au remarcat, pe bună dreptate, că această campanie electorală a ignorat multe subiecte majore, disimulând atât antagonismele reale cât şi identitatea de poziţii.

Îndrăznim să spunem că acest clivaj, care defineşte alegerile româneşti, nu este cu adevărat o circumstanţă fastă. Dacă societatea românească va dori să facă progrese însemnate şi să fie cu adevărat „ca afară“, atunci ar trebui să descopere în sfârşit ce înseamnă stânga şi dreapta, să iasă din sincretismul actual şi să-şi croiască politici pe măsură. Altfel, în ciuda avertismentelor, riscă să se prăbuşească în conflicte nefireşti cum ar acela dintre copii şi părinţi.