1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Schimbarea la faţă a unui preşedinte pentru neliniştea noastră

Petre M. Iancu11 decembrie 2014

Măcar la capăt de mandat Traian Băsescu are dreptul la creionări cât mai obiective ale preşedinţiei sale.

https://p.dw.com/p/1E2gI
Traian Băsescu votând la 16 noiembrie
Traian Băsescu votând la 16 noiembrieImagine: Reuters/Bogdan Cristel

În rândul celor care n-au cotizat la operaţiunea demonizării sale marca Antena 3 a prevalat mult timp tentaţia unui discurs apologetic la adresa celui care, totuşi, a schimbat traiectoria României postdecembriste.

Dar pe măsura apropierii fazei finale a ultimului său mandat, care a culminat cu revoluţia civică declanşată la capătul unei campanii electorale polarizante riscând să scindeze naţiunea ca în epoca mineriadelor, apologeţii, deziluzionaţi, sau contaminaţi inconştient de energiile negative ale detractorilor profesionişti, au dispărut rând pe rând. În mare parte, susţinătorii săi intelectuali s-au dezis categoric de opţiunile sale, unii edulcorându-şi, întrucâtva, severitatea, abia după scrutinul de la 16 noiembrie .

Anterior, tuşele critice groase dominaseră copios schiţele portretului său din editorialele cu privire la poziţiile politice ale preşedintelui şi îndeosebi la susţinerea necondiţionată a Elenei Udrea şi a partidului ei.

În mod vădit, această abordare partizană finală e cu totul insuficientă spre a contribui substanţial la definirea epocii băsiste, căci e sigur, oricum ar fi privit, că Traian Băsescu a făcut epocă în România. Ea nedreptăţeşte şi omul şi rolul pe care l-a jucat în România.

Sigur, o biografie rar e lineară şi univocă. Dincolo de acuzele nedovedite privind cariera sa de căpitan şi de ascensiunea sa postdecembristă, Traian Băsescu a avut şi el o traiectorie sinuoasă şi o evoluţie politică nu lipsită de contradicţii. Rămâne istoricilor şi biografilor sarcina de a-i depista cotloanele şi voltele diverse, luminându-i şi eventualele unghere întunecoase ale destinului şi bilanţului său.

De la politicianul abil la omul de stat

Mi se pare însă de netăgăduit că după accesul său la şefia statului a apărut în scenă un individ pe cale de a se modifica psihologic din temelii. Ca şi cum ar fi traversat o revelaţie, Traian Băsescu s-a transformat rapid şi radical dintr-un politician abil şi carismatic, cu toate însuşirile unor personaje îndrăgostite de putere, într-un veritabil om de stat. Nu e de altfel singurul lider care a trecut, în istorie, printr-o astfel de genuină „schimbare la faţă”, după accesul la conducerea ţării sale.

Meritele pe care le-a acumulat în această calitate sunt indeniabile. În fruntea unui popor condus de tirani cu propensiuni fasciste şi naţional-comuniste, de-o nomenclatură mai mult sau mai puţin crapuloasă şi, recrutaţi din rândurile ei, de postcomunişti promotori ai democraţiei orginale şi de politicieni corupţi s-a instalat, în fine, un altfel de lider.

Unul care şi-a asumat efectiv sarcina de a iniţia, de a impune şi patrona reforme reale. Care a avut curajul enorm de a condamna comunismul şi de a muta arhivele securităţii sub control civil. Care a avut înţelepciunea de ancora solid ţara în alianţe occidentale, îndepărtând-o decisiv de orbita periculoasă, de cercul infernal al dependenţei de foştii, de agresivii şi expansioniştii stăpâni de la răsărit. Unul care a avut temeritatea de a se atinge realmente de interesele unei clase politice îmbătrânite în rele şi rigoarea de a le promova consecvent pe ale naţiunii, în special prin scoaterea durabilă a justiţiei de sub control politic, astfel încât să i se dea o şansă autentică edificării statului de drept.

Între critici îndreptăţite şi propaganda prin demonizare sistematică

Pe scurt, a apărut în scenă un Traian Băsescu patriot. Nu putea fi, totodată, şi un om de stat „perfect”, în măsura în care, de la accesul său la putere şi mai cu seamă din faza care a premers aderării la NATO şi Uniunea Europeană, România a devenit o democraţie emergentă, iar nu o teocraţie.

A comis Băsescu erori? Desigur. Şi nu puţine. Faţă de rege, de pildă. Apoi l-a vătămat grav la un moment dat propria superbie, aroganţa cu care, pierzând pentru o clipă contactul cu un popor supus unui crunt program de austeritate, a reacţionat la gemetele naţiunii. În fine, şi-a abandonat cu lejeritate prietenii autentici, răsplătind în schimb, în chip aparent monoman, loialitatea necondiţionată a puţinilor adepţi care i-au rămas în final.

Dar, în mod curios, n-a săvârşit greşelile, imaginare, care i s-au imputat cel mai insistent şi mai vârtos. Iubirea sa de neam şi ţară s-a concentrat într-o decizie manifestată sistematic, formatoare de politici, de a le scăpa pe ambele de crunta moştenire postcomunistă şi de a le croi drum spre lumea liberă, către familia naţiunilor prospere, dotate cu democraţii autentice, de felul celor occidentale.

Că, departe de a bate pasul pe loc, preşedintele s-a dovedit eficient a reieşit nu doar din rezultatele vizibile ale deciziilor adoptate la Cotroceni, ci şi din opoziţia formidabilă generată de reformele sale. Într-o simetrie remarcabilă, aşa cum Băsescu s-a concentrat asupra reformelor şi demersurilor considerate obiect al muncii sale de preşedinte "jucător", aşa segmentele celor vizaţi şi afectaţi direct sau indirect de aceste reforme s-au repezit cu fioros elan să-i critice, să-i denigreze, şi să-i condamne nu atât politicile, cât persoana.

De la un moment dat, osândirea sa, în special prin intermediul moguliziunilor, a siteurilor securisto-legionare şi a celor afiliate, precum şi a unei clase politice clientelare şi corupte, simţindu-se periclitată de reforme în substanţa ei, avea să devină sistematică şi să atingă cota demonizării. Religia negativă, ca surogat de ideologie postcomunistă, al cărei obiect a devenit „regimul Băsescu” şi-a articulat principalul ritual în tentative de demitere.

Cu două dintre ele au culminat eforturile de demonizare a unui preşedinte care s-a dovedit, până la urmă, net mai puternic şi mai greu casabil decât îl estimaseră şi adversarii şi prietenii săi. Pe măsura ce , sub impactul picăturii chinezeişti, lista celor din urmă a prins să se scurteze dramatic, s-a lungit interminabil prima, duşmănia antiprezidenţială devenind la un moment dat un obicei de bonton.

Există şi o impoliteţe benefică?

Nu miră ca atare amploarea judecăţii şi prejudecăţii privind stilul lui Traian Băsescu şi atributul de "scandalagiu" şi de "polarizator" al preşedintelui. Ca şi cum într-o ţară sudică, latină, a revoluţiei confiscate, ca România, reformele s-ar fi putut impune în condiţii de calm, fără transparenţa aparent brutală a băsismului, în liniştea de cimitir cu care Ion Iliescu îi momise pe oameni să-l aleagă şi să-l susţină în primii ani postceauşişti.

Ceea ce li s-a părut multora a fi "mitocănia" sau aspectul "mârlănesc" al personalităţii prezidenţiale a jucat de bună seamă un rol deloc neglijabil în succesul reformelor, evidenţiate plenar de repetatele condamnări de dregători politici corupţi şi ticăloşi.

O domnişoară de pension ar fi eşuat jalnic nu doar sub impactul poverii politice şi psihologice a tensiunilor imense generate de restructurări de amploare, ci mai ales în postura de „grefă respinsă”, în faţa unor segmente largi ale electoratului, care ar fi refuzat-o net, ca pe un corp străin. Ceea ce nu înseamnă că poporul n-ar agrea ideea unei "altfel de politici", după cum s-a văzut în votul parţial miraculos din noiembrie, de care a beneficiat un om politic declarând că preferă "să piardă, decât să fie mârlan".

Se mai impune o observaţie finală. Sunt convins că preşedintele ales, Klaus Iohannis, ştie bine că triumful revoluţiei civice de la 16 noiembrie s-a datorat unui mănunchi de factori diverşi, din care face parte nu doar el însuşi, ci, cu siguranţă, şi partea cea mai bună, cea substanţială a „regimului Băsescu".