1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Să recitim ce scrie Cioran despre unguri

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti7 februarie 2013

O zonă secuiască care îşi arborează simbolurile ar trebui astăzi conservată ca urmă a trecutului comun, ca mărturie istorică şi, totodată, ca politeţe faţă de o comunitate umană cu tradiţii complet diferite.

https://p.dw.com/p/17aOR
Dans popular secuiesc
Dans popular secuiescImagine: picture-alliance/dpa

Conservarea identităţilor regionale pare un provincialism lipsit de orizont, mai ales astăzi la ceasul unei globalizări accelerate, dar ea este, în cele din urmă, o formă preţioasă de memorie. Urmele trecutului se conservă cu predilecţie în aceste manifestări identitare, fie că vorbim de limbi regionale, de simboluri şi de sărbători locale. Este un mod prin care oamenii se opun uitării şi prin care reconstituie, într-o imagine unitară, legătura cu propriile origini. Un italian de la Roma sau Neapole care vizitează Veneţia nu se simte ofensat auzind veneta cu înmuierile ei specifice şi nici dacă vede arborându-se toate simbolurile şi drapelele vechii republici veneţiene la marile sărăbători tradiţionale. În schimb pentru românul crescut în ideologia unităţii naţionale şi a identităţii de limbă, faptul că veneţienii pretind a avea o limbă cu totul diferită pare uimitor, dar este vorba de aceeaşi cultivare a memoriei istorice şi de acelaşi omagiu adus unui trecut încărcat de o inegalabilă creativitate. Rivalitatea dintre castiliană şi catalană şi ambiţiile autonomiste exprimă şi ele obstinaţia aceasta de a conserva urmele trecutului în epoca unor uniformizări tot mai accentuate. Dar exemplele pot continua.

Există, e adevărat, o mare diferenţă. Toate aceste dialecte sau limbi regionale sunt toate neolatine şi nu conţin urmele unor înfruntări traumatice. Într-o scrisoare către Constantin Noica, Emil Cioran, un gânditor care a trecut prin toate exaltările naţionaliste, adoptând mai apoi un relativism emblematic pentru întreaga Europă postbelică, evoca şi el spaima atavică pe care o resimţea în faţa jandarmului ungur, dar şi convertirea sa ulterioară: ”Născut dincolo de Carpaţi, nu puteaţi să cunoaşteţi jandarmul ungur, groaza copilăriei mele transilvane. Atunci când zăream unul, eram cuprins de panică şi o rupeam la fugă: era străinul, duşmanul. Din cauza lui îi detestam pe toţi ungurii cu o patimă într-adevăr maghiară. Asta înseamnă că mă interesau. Apoi, circumstanţele schimbându-se, nu mai aveam motive să-i urăsc. Mult timp încă, nu puteam totuşi să-mi imaginez un opresor fără să le evoc defectele şi avantajele ”.

Dar să recitim mai ales frazele care urmează şi care conţin nu doar o împăcare cu duşmanul secular, dar şi o paradoxală admiraţie: ”Desigur, îi urăsc din ce în ce mai puţin pe vechii mei stăpâni. (...) Există la aceşti mongoli rafinaţi o melancolie făcută din cruzime potolită, căreia nu-i vom găsi echivalent în altă parte: am zice că este sângele care s-a apucat să viseze despre el însuşi. Şi care, la sfârşit, s-a prefacut în melodie”. Iar despre limba maghiară spunea : ” Deşi nu-i cunosc decât înjurăturile, nu mă plictisesc ascultând-o, mă încântă şi mă îngheaţă, mă las ispitit de farmecul său şi de groaza sa, de toate aceste cuvinte pline de nectar şi de cianură, atât de adaptate nevoilor unor agonii; în ungureşte ar trebui să-ţi dai duhul ori să renunţi a mai muri”.

Modul în care ungurii înşişi au receptat aceste cuvinte este şi el simptomatic, căci scriitorul francez de origine maghiară Georges Walter (alt exilat originar din Transilvania) mărtusisea că, în faţa ”hungarofiliei” cioraniene, devenise ”românofil” şi ”cioranofil”.

Mai devreme sau mai târziu toţi românii ar trebui să urmeze acest traseu sufletesc, această lucidă împăcare cu sine şi cu propria istorie şi ”printr-un efort de obiectivitate”, cum spune la un moment dat Cioran, să-i urască tot mai puţini pe unguri şi, punând vechile persecuţii între paranteze, să le descopere şi meritele. Cum ar fi, de exemplu, că la 1956, în virtutea tradiţiei lor de stăpânitori, ungurii au ştiut să se revolte împotriva altor asupritori (sovieticii), spre deosebire de românii care, cum spune iarăşi Cioran, şi-au ”purtat cinstit lanţurile”. Sau pur şi simplu să admită că ungurii au contribuit în mod decisiv la construirea unei Transilvanii urbane cu care astăzi se mândresc toţi românii.

Secuii cu atât mai puţin ar trebui aşezaţi sub semnul acestei relaţii cioraniene între stăpâni şi supuşi , căci ei au reprezentat o comunitate istorică distinctă, care, deşi a avut o condiţie politică superioară românilor, nu s-a înscris printre persecutori. Aşadar, o zonă secuiască care îşi arborează simbolurile ar trebui astăzi conservată ca urmă a trecutului, ca mărturie istorică şi totodată ca politeţe faţă de o comunitate umană cu tradiţii complet diferite. Resorbind vechile resentimente, limba secuilor şi procesiunile lor religioase ar putea fi privite cu încântare admirativă la fel cum romanii sau florentinii îi privesc pe veneţieni. E neîndoielnic că există în secuime un trecut specific a cărui distrugere nu poate fi justificată de nimic.

În fine, aşa cum Cioran, mai bine decât oricare altul, a reuşit să mărturisească, românii suferă de un complex de inferioritate, de un complex de popor oprimat, de ruşinea unei umilinţe istorice şi care astăzi sunt cu totul absurde. Steagul arborat în secuime este un simbol care nu face altceva decât să descrie o identitate locală şi care nu mai ameninţă pe nimeni. Autonomia secuiască ea însăşi (în limite rezonabile) nu pune în pericol interesele româneşti, nefiind altceva decât o firească obstinaţie pe care o manifestă toate popoarele vechi de a nu accepta moartea prin asimilare şi de a-şi asigura încă o minimă descendenţă.

Dacă românii nu doresc ca ţara lor să pară o invenţie recentă de numai 100 de ani, o ţară abia înfiripată, mai nouă ca America, o ţară fără adâncimi istorice, ar trebui, printre altele, să păstreze cu pasiune tot ce este vechi, de la case la dialecte regionale, de la tradiţii la comunităţi locale fie că sunt româneşti sau ungureşti, căci ele participă solidar la acelaşi trecut, la o lume indisociabilă.