Rusia şi cartea ei cu şapte peceţi

Reacţiile occidentale variază de la deziluzie imensă la stupoare şi de la înţelegere autocritică (pentru încă o "victimă inocentă" a vestului) la falsă placiditate.

Indiferenţă nu afişează mai nimeni în ecou la discursul liderului de la Kremlin asupra stării naţiunii, în care Vladimir Putin a justificat la 4 decembrie 2014 raptul teritorial şi anexarea Crimeei, afirmând că peninsula ar constitui pentru ruşi un ţinut „sacru”. Un loc comparabil cu Muntele Templului din Ierusalim pentru evrei şi musulmani.

Cireaşa religioasă a invocatului tărâm sfânt de pe tortul tentativelor de legitimare a unui imperialism pur şi dur de felul celui materializat prin alipirea Crimeei are, probabil, scopul de-a transforma imaginea lui Putin din cea de preşedinte în cea de mântuitor. Vineri, Frankfurter Allgemeine Zeitung trimitea, în context, la tizul şi predecesorul actualului lider de la Moscova, respectiv la consideraţiunile lui Vladmir Ilici despre religie şi funcţiunea ei. Ziarul din Frankfurt afirma textual că ar fi vorba, în afirmaţiile lui Putin asupra stării naţiunii, „de cel mai pur opiu panrusesc pentru popor”.

E posibil ca mulţi ruşi să vrea să-l creadă. Încă şi mai mulţi, în vestul secularizat, ar putea fi înclinaţi să-i ierte impulsul blasfemic. Mai puţin i se va trece lui Putin cu vederea adâncirea programatică a clivajului dintre Rusia şi Apus.

La antipodul vorbelor: faptele

Agresivitatea cu care Putin continuă să manipuleze naţionalismul şi să agite spiritele împotriva Occidentului, abătând totodată atenţia de la marile probleme ale Rusiei a unui popor parţial anesteziat prin inocularea cu visuri de grandoare are motive evidente.

Economia Rusiei e la pământ, fiindcă nici în calitate de preşedinte, nici în epoca în care a fost premier Putin n-a reuşit s-o modernizeze. Finanţele ruseşti sunt, de asemenea, într-un declin accentuat, valoarea rublei fiind în continuare în cădere liberă. Pe măsură ce banii se termină, sporesc exponenţial nemulţumirile interne, precum şi cele ale separatiştilor din estul Ucrainei.

Politica externă a Rusiei, una de construcţie a unui nou imperiu euroasiatic, în fapt de refacere a împărăţiei sovietice, înregistrează la rândul ei eşec după eşec. Seria insucceselor a debutat cu desprinderea Ucrainei şi s-a încheiat, deocamdată, cu rezultatul pro-occidental al recentelor alegeri din România şi Moldova.

Încât liderul Rusiei simte nevoie să tune şi să fulgere, ţipând cu atât mai strident şi asurzitor, cu cât victimele şi păgubaşii politicii sale au mai multe motive să strige din răsputeri „hoţii”.

Iată unul din sensurile antifrasticelor declaraţii ale lui Putin. Care pozează în victimă, când de fapt e agresor şi apelează generos la cele mai aberante teorii ale conspiraţiei, interpretând lumea într-o cu totul altă cheie decât cea dictată de raţiune, de experienţă şi de fapte, spre a turna nisip în ochii tuturor şi nu în ultimul rând în ai compatrioţilor săi ruşi.

Problema nu e însă doar liderul de la Kremlin, dimpreună cu declaraţiile şi lipsa lui de apetenţă pentru reforme. Lui, preţul tot mai scăzut al petrolului şi gazelor obţinut de ruşi în epoci de fracturare hidraulică s-ar putea să-i vină, mai devreme sau mai târziu, de hac, punând pe butuci principala sursă de finanţare a aventurilor interne şi externe ale Moscovei.

Abulie apuseană

Net mai spinoasă e chestiunea aplaudacilor occidentali ai lui Putin, respectiv a celor care, în Apus, insistă nu atât să-i retragă simpatia, cât să-i acorde, orice ar face ori ar spune, o nemeritată înţelegere, amplificând kremlinofilia congenitală a populiştilor şi extremiştilor de stânga ori dreapta.

La bursa antiamericanismului, antioccidentalismului şi antisemitismului, a reacţionarilor care nutresc în est şi vest o funciară ostilitate faţă de libertate şi democraţie şi o propensiune pentru autoritarism, dictatură ori naţionalismul cel mai deşănţat, Putin a devenit mare acţionar.

Amicul lui de la Berlin, devenit apoi subalternul său la Gazprom, ex-cancelarul Gerhard Schröder, s-a umplut cândva de ridicol, calificându-l pe Putin, pe când mai conducea guvernul german, drept „cavaler fără prihană al democraţiei”.

Cu pozele sale marţiale, liderul rus se pregăteşte, în felul său simplist, tipic pentru un fost kaghebist de duzină, să escaladeze noi culmi de neruşinare. Nu, Putin nu e o carte cu şapte peceţi. Totuşi, vestul rămâne cantonat în hamletizări, dezbinat fiind în privinţa contrastrategiei optime de adoptat.

Că dilemele perpetue şi dezbaterile sterile încurajează agresiunea, transformând victima din potenţial pompier în asistent al piromanilor se ştie sau ar trebui să se ştie şi în vest, spaţiul apariţiei unei cărţi geniale, precum "Biedermann şi incendiatorii", de Max Frisch.

În răstimp, ţările central şi est-europene, în special Republica Moldova, dar şi fostele ţări comuniste din NATO şi UE se confruntă cu un pericol tot mai concret, pe măsură ce Putin ameninţă să se tranforme definitiv dintr-un presupus cavaler „al democraţiei”, într-unul real, dar al apocalipsei.