Romii din Duisburg: biserica din fundul curţii

„Trebuie să fur, altfel n-am ce le da copiilor de mâncare. Dacă nu mă lasă să muncesc…"

Femeia se plimbă pe aceeaşi stradă principală a cartierului Marxloh din Duisburg unde am întâlnit-o şi în noiembrie, anul trecut. Îmi jurase, atunci, că nu fură. Că nu mai fură, de fapt. Fusese deja prinsă la furat. Nişte lame de bărbierit. Dacă se repeta infracţiunea, urma să fie expulzată. Iar frigul din Germania îi era mai uşor de suportat decât cel din România. Aşa îmi spusese atunci.

Duminică dimineaţa, la începutul lui mai, în celălalt colţ al Duisburgului, în curtea aşa-numitului "bloc problemă" din cartierul Rheinhausen. De afară, o clădire pe cum îi este renumele. Câteva uşi din metal ruginit şi găurit dau către ieşirea de serviciu şi pivniţă, flancate de pereţi din geamuri sparte. După colţ, tomberoanele dau pe dinafară. Înăuntru, însă, apartamentele sunt curate şi proaspăt zugrăvite. Şi parcă şi suflete oamenilor au intrat în renovare. Cu presa au o problemă, că prea s-a scris mult despre ei - dar, altfel, îţi deschid uşa cu plăcere şi te invită să iei loc, la o cană de cafea sau un pahar cu apă.

Undeva în fundul curţii, într-una din clădirile închiriate de la proprietarul ex-iugoslav, e o sală ceva mai mare decât o şcoală de clasă. Acolo se întâlnesc, duminică dimineaţa, locuitorii blocului-problemă. Nu sunt încă obişnuiţi să vină la ora 9, când le-a cerut predicatorul să vină. Timid, după o oră şi câteva runde de rugăciune, sala se umple.

Locuitorii blocului-problemă sunt romi originari din România. Şi sunt penticostali. Unii au venit cu religia de acasă - de pe la Fântânele, de pe la Ţăndărei, de pe la Galaţi, care de unde s-a nimerit să audă că e loc de o pâine bună la Duisburg. Unii au fost muzicanţi o viaţă întreagă şi au cântat pe la nunţi, prin satele Valahiei. Când se întorceau acasă, însă, între ei, ca fraţi şi surori, duminică, la adunare, îl cântau pe Domnul.

Când nuntaşii au renunţat la lăutari şi au preferat să dea mai puţini bani pe câte un DJ, fraţii şi surorile au început să vină în Germania. Şi-au adus cu ei harul şi, o dată pe săptămână, îl cântă pe Domnul.

"Hoţii, oamenii care fură, lui Dumnezeu nu-i plac. Dumnezeau ne-a dat puterea să luăm deiciziile potrivite. Dar dacă unii nu vor... Se spune despre noi că suntem oameni răi. Adevărul e", admite predicatorul, "că am mai făcut şi lucruri rele. Dar Dumnezeu e martor că ne-am schimbat, după voia lui".

Între două îndemnuri la rugăciune, "învăţatul" încearcă să le insufle spiritul şi litera Evangheliei. Şi, prin cuvintele Scripturii, să le inducă respectul pentru lege. „Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru tot. Ne-a binecuvântat. Ştiţi bine ce viaţă am dus fiecare dintre noi, acolo de unde venim. Şi ştiţi cum trăiau bătrânii noştri".

Luni de zile, vecinii şi presa locală au stat pe picior de război cu locuitorii blocului-problemă. Deznădăjduite, autorităţile locale nu reuşeau să dovedească o cale de a rezolva situaţia. Blocul din Duisburg ajunsese imaginea disperată a unui fenomen: noua imigraţie a sărăciei în interiorul graniţelor Uniunii Europene. Nu doar Germania cunoştea locul, şi presa britanică scrisese despre blocul-problemă.

Prin comunitatea penticostală se încearcă, de acum, intrarea într-o oarecare normalitate. Oamenilor li se explică, încetul cu încetul, ce spune legea, ce le dă voie şi ce nu. Şi sunt îndemnaţi să înveţe câte o meserie. Pentru că dacă ai o meserie şi un loc de muncă vin şi banii. Nu doar pentru tine, cel ce munceşti, ci şi pentru copii. Care copii trebuie să meargă la şcoală. Dar, până una alta, "înainte de toate muncă. Pentru că dacă munceşti şi ai bani să nu-ţi mai fie foame, începi să te gândeşti la Dumnezeu, îi mulţumeşti şi, apoi, nici măcar nu mai furi", le explică o avocată, de felul ei din Bulgaria dar vorbind, repezit, o limbă română acceptabilă. "Unde merge bărbatul? La câmp, să muncească pământul. Iar pe femei le învăţăm să facă curat. Mergem la primar şi cerem permis de muncă. Dacă aveţi loc de muncă aveţi şi asigurare medicală".

În stânga predicatorului, un tânăr butonează o instalaţie de sonorizare. Din boxe se aude negativul unei piese ce pare destul de cunoscută. Tânărul cântă nişte versuri, un imn religios, şi ajunge la refren, moment în care se lămureşte misterul: era Hallelujah, celebrul hit al lui Leonard Cohen. "Dumnezeu iubeşte legile iar cine crede în Dumnezeu respectă legile", se aude vocea predicatorului. "Aleluiaaaa!", răspunde vocalistul. "Aleluia!", răspunde sala.