Religia şi dezvoltarea minţii ştiinţifice

În disputa legată de predarea religiei, adversarii acesteia au invocat necesitatea ca ansamblul cunoştinţelor deprinse la şcoală să aiba o deplină coerenţă. Ar fi dăunător pentru sănătatea mentală a copilului să audă la ora de religie că omul a fost creat de Dumnezeu, iar la ora de biologie să afle că omul este rezultatul unei îndelungate evoluţii a unei specii animale, ivite accidental. Aceste două propoziţii, care s-ar bate cap în cap, ar crea o inadmisibilă ”schizofrenie”, cu cele mai rele consecinţe. Contradicţia în care ar fi aruncaţi copiii de la cea mai frageda vârstă ar tulbura iremediabil mecanismele lor cognitive, blocând dezvoltarea minţii.

Ceea ce este cu adevărat surprinzător la această argumentaţie este faptul că vine din partea unor exponenţi ai gândirii ştiinţifice, care omit să spună că cercetarea nu a produs niciodată nimic nou decât într-un câmp logic contradictoriu. Abia contradicţia, inadecvarea unui şir de observaţii mai vechi cu alt şir de observaţii mai recente, a putut produce o nouă teorie ştiinţifică. Este adevărat că mobilul profund a fost mereu acela de a reface unitatea ansamblului, dar incitaţia iniţială a pornit de la o incoerenţă, de la o nepotrivire. Aşadar afirmaţia potrivit căreia contradicţia ar produce apatia minţii şi dezertarea intelectuală este cu totul greşită. Dimpotrivă, numai contradicţia stimulează cu adevărat curiozitatea şi îi oferă combustibilul necesar pentru a continua cercetarea.

Omul capabil de cunoaştere, în sens larg, este acela care poate reţine date contradictorii, conservându-le în memoria sa, în chip simultan. Tensiunea creată de simultaneitatea informaţiei contradictorii este aceea care declanşează investigaţia. Această dialectică, adevărată pentru psihologia gândirii ştiintifice, se aplică însă şi gândirii comune, raţionamentelor de zi de zi, la care sunt provocaţi toţi oamenii, indiferent de gradul lor de sofisticare intelectuală. Dacă, teoretic, ar exista o instanţă care să simplifice lucrurile, înlăturând metodic informaţiile contrare, s-ar instala o apatie totală şi o atrofiere tragică a funcţiei gândirii.

Şi, dacă ne gândim bine, nici nu este o ipoteză atât de exotică şi neverosimilă, căci ce a însemnat comunismul dacă nu o tehnică prin care toate ipotezele contrare erau eliminate şi toate contradicţiile eludate? Comunismul a fost exact societatea care a eliminat metodic ”schizofrenia” de care vorbesc astăzi criticii religiei, cultivând un discurs uniform, egal cu sine, şi epurat de orice contradicţie. ”Europa liberă”, bunăoară, era interzisă tocmai pentru că introducea în discursul public, coerent şi egal cu sine, o ipoteză contradictorie. Iar americanii finanţau perseverent radioul de la München tocmai ca să tulbure omogenitatea şi să stimuleze procesul gândirii prin contradicţie.

Nu ar trebui însă nici în cazul acesta să subestimăm efectele tulburi ale conflictului de autoritate: copilul auzea una la şcoală şi alta acasă de la părinţii săi victime ale închisorilor comuniste. În anii 60-70 ai secolului trecut, nu toţi copiii (tinerii) erau edificaţi cu privire la natura regimului comunist, poate doar cei care pierduseră ceva ce le afecta viaţa uniform, cum ar fi locuinţa familiei, prin naţionalizare. Cei mai mulţi vor fi trăit în ambiguitatea imaginilor contradictorii, fapt care explică atâtea slăbiciuni şi ezitări din trecut. Iar contradicţia aceasta în care au fost aruncaţi unii tineri a fost dureroasă, dar a fost, cu siguranţă, una fertilă.

Prin urmare este greşită afirmaţia că reprezentările contradictorii şi conflictul de autoritate ar bloca dezvoltarea minţii. În schimb, ar putea fi adevărat că abia religia creează acele structuri mentale capabile să producă ipoteze ştiinţifice metafizice. ”Legile universale depăşesc experienţa deja prin faptul că sunt universale, prin faptul că depăşesc orice număr finit de cazuri particulare observabile”, arăta Karl Popper în ”Logica cercetării”. Această transcendenţă, mai spune el, este motivul pentru care legile sau teoriile nu sunt verificabile şi pentru care testabilitatea (sau falsificabilitatea) este singurul lucru care le distige de teorile numite îndeobşte metafizice.

Dar cum apar aceste teorii explicative care nu mai sunt pur şi simplu o sistematizare a experienţei? Ce tip de minte le poate produce? Karl Popper refuză manifest să se ocupe de acest plan psihologic, nerelevant pentru preocupările sale, dar un om de ştiinţă ca Albert Einstein ne oferă un indiciu extrem de preţios. Într-un text intitulat ”Despre metoda fizicii teoretice” el susţine că există o parte a teoriei ştiinţifice care nu poate fi redusă la logică. Cu alte cuvinte, ceea ce în mod comun se numeşte gândire ştiinţifică nu este niciodată îndeajuns. ”Aceste concepte şi legi fundamentale, care nu pot fi mai departe reduse logic, constituie partea esenţială a unei teorii”, afirmă Albert Einstein. Marile teorii explicative, susţine el, sunt ”pure invenţii”, adică produse ale imaginaţiei ştiinţifice. Cu siguranţă însă că pentru a „inventa” este nevoie de o minte specială, de una structurată în aşa chip, încât să poată imagina o explicaţie transcendentă, în sensul lui K. Popper.

Dar ce propune religia la cele mai fragede vârste dacă nu o amplă ipoteză metafizică explicativă a lumii? Şi chiar dacă ne îndepărtăm de religie, ar trebui să admitem că numai acest stil de gândire, care face saltul ”ilogic” de la experienţă la ceva dincolo de experienţă, poate pregăti cu adevărat minţile copiilor pentru marea performanţă ştiinţifică. Fără această capacitate, fără acest tip special de imaginaţie teoretică, omul de ştiinţă va rămâne un cercetător redus la măsurători şi sistematizări modeste. Este ciudat chiar să auzi oameni inteligenţi şi talentaţi care se limitează singuri şi nesiliţi de nimeni la cel mai pauper empirism.

Îndeobşte, se subliniază valoarea morală a educaţiei religioase, corelată cu ”inima”. Dar, aşa cum am putut vedea, gândirea religioasă este ceva care depăşeşte planul sensibilităţii, atingând planul general al cunoaşterii. Eliminarea religiei din formaţia copiilor mici şi, eventual, relegarea ei pentru vârsta maturităţii la care ar putea ”să aleagă”, este o mare greşeală. Exilarea discursului metafizic (teologic) amputează, pur şi simplu, minţile copiilor de o dimensiune intelectuală indispensabilă pentru orice mare performanţă.