Regimul care stă să cadă

Clanul Assad nu pare să mai poată rezista mult, la Damasc, în faţa unei opoziţii tot mai puternice.  Că regimul stă să cadă reiese, între altele, din două recente luări de poziţie. Una aparţine secretarului general al NATO, Rasmussen. Cealaltă, poate încă şi mai semnificativă, oficialităţilor ruse.

Joi, şeful alianţei nordatlantice, Anders Fogh Rasmussen a estimat, după o convorbire cu premierul olandez, Mark Rutte, că „regimul preşedintelui Bashar el Assad este pe punctul de a se prăbuşi”. Nu mai e „decât o chestiune de timp” a spus Rasmussen, citat de AFP.

Secretarul general al NATO a mai condamnat recursul regimului de la Damasc, spre a-i combate pe insurgenţi, la rachetele ruseşti de tip Scud, de care sunt pline arsenalele clanului Assad . „Utilizarea acestor rachete e o nouă dovadă a dispreţului faţă de viaţa umană” manifestat de regimul sirian", a spus el.

La rândul lor, în timp ce autorităţile de la Damasc dezminţeau informaţiile privind utilizarea Scudurilor, furnizorii de arme ai regimului sirian au luat şi ei poziţie. Şeful adjunct al diplomaţiei moscovite, Mihail Bogdanov a declarat că nu poate „exclude o victorie a opoziţiei” siriene.

„Din nefericire”, a adăugat el textual, „trebuie privite lucrurile în faţă: regimul şi susţinătorii săi pierd tot mai mult controlul asupra ţării”.

Această declaraţie a unui înalt oficial rus e remarcabilă. Moscova n-a excelat niciodată în trecut în materie de rapiditate a predicţiilor cu privire la o înfrângere proprie de proporţii. Or, prăbuşirea regimului Assad, ultimul din Orientul Mijlociu pe care Kremlinul se putea bizui integral, aflat la cârma unei ţări adăpostind ultima baza militară rusă din regiune, va constitui cu siguranţă o înfrângere usturătoare pentru conducerea de la Moscova.  

Evident, căderea clanului Assad se va datora în bună măsură şi recentului demers al diplomaţiei americane, care, după francezi şi turci, a recunoscut coaliţia rebelilor din opoziţie ca reprezentantă a poporului sirian. 

Rusia ar vrea să convingă opoziţia siriană să scurteze conflictul prin negocieri, făcând-o să creadă că încleştările armate ar mai putea fi foarte sângeroase şi ar mai putea dura luni de zile, dacă nu chiar şi un an şi jumătate. Fiindcă opoziţia afirmă că nu controlează în prezent decât 60 la sută din teritoriul sirian.

Până una alta, Moscova şi Beijingul au blocat toate tentativele de soluţionare, pe baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU, a litigiului izbucnit la începutul anului trecut, în timpul „primăverii arabe”.

Între timp, această aşa-zisă "primăvară" s-a transformat în iarna grea a vrajbei islamiste contra tuturor arabilor laici pronunţându-se în favoarea înlocuirii cu democraţii de tip occidental a vechilor dictaturi din Magreb şi restul Orientului Mijlociu.

În Egipt, Tunisia şi Libia au ajuns la putere islamişti mai mult sau mai puţin extremişti. Al Quaida a preluat controlul în Mali. Tot islamiştii vor veni probabil la putere şi în Siria, după prăbuşirea clanului Assad.