Recidiva atacurilor împotriva lui Elmar Brok şi contextul ei internaţional

Puţini români înţeleg dificultăţile care marchează situaţia internaţională la adevăratele lor dimensiuni. În luna noiembrie vor avea loc alegeri nu doar în România, ci şi în Statele Unite.

Or, popularitatea preşedintelui Obama e pe măsura eşecurilor înregistrate de actuala administraţie în ultimii şase ani: ea ameninţă să tindă spre zero. Obama a şi depăşit o serie de recorduri stabilite în materie de către cei mai impopulari dintre precedesorii săi, ştiut fiind că, în genere, la jumătatea celui de-al doilea mandat prezidenţial, simpatia suscitată de şefii statului american se reduce oricum, dramatic. Chiar şi aşa, actualul lider de la Casa Albă se vede confruntat cu o ostilitate îngrijorătoare din unghiul capacităţii de acţiune a superputerii americane.

Tiraniile, simpatizanţii lor, mişcările şi regimurile autoritare, dictatoriale sau totalitare îşi freacă mâinile de bucurie. Pentru că speră, cot la cot cu antiamericanii din Europa, ca scrutinul pentru Congresul SUA, din noiembrie, să se soldeze cu un persistent vid de putere.

Observatorii se aşteaptă ca, în alegerile legislative americane de la patru noiembrie, stânga să fie bătută categoric, iar dreapta republicană să triumfe. E probabil ca ambele camere al Congresului SUA să ajungă să fie dominate de opoziţia conservatoare, democraţii pierzându-şi majoritatea şi în Senat, camera superioară, pe care o mai controlează deocamdată. Foarte importantă e, nu în ultimul rând, majoritatea din Senat, ştiut fiind că senatorii sunt aleşi pe o perioadă de şase ani, în vreme ce deputaţii care alcătuiesc Camera Reprezentanţilor au un mandat de numai doi ani.

Pe moment, Obama este atât de impopular, încât democraţii săi fac tot ce le stă în puteri să se disocieze de propriul lor preşedinte. Cei 36 de candidaţi democraţi pentru Senat, ca şi colegii lor candidând pentru cele 435 de mandate din Camera Reprezentanţilor au evitat cu grijă să se afişeze cu Obama, unii, după cum relata recent revista germană Der Spiegel, depunând eforturi frizând ridicolul spre a încerca să ia distanţă maximă de Casa Albă.

Observatorii europeni realizează că, odată cu preluarea, de către republicani, a controlului asupra ambelor camere ale Congresului va începe o fază de paralizie politică la Washington. Această fază ar fi cu atât mai alarmantă cu cât superputerea americană nu lasă nici acum impresia că vrea să dea totul ca să facă faţă marilor provocări şi crize globale. E vorba, între altele, de primejdia reprezentată de anemierea democraţiilor europene, de terorismul islamist, de expansionismul rusesc, ca şi de răspândirea epidemiei de Ebola.

Dacă lucrurile vor continua în această direcţie se poate prevedea ca vidul de autoritate american să se prelungească şi să se extindă în următorii doi ani şi să afecteze negativ, până la viitorul scrutin prezidenţial, întreaga lume liberă. Ar profita extremiştii, teroriştii şi regimurile autoritare sau neo-totalitare pe care le susţin.

Pericolul e cu atât mai acut, cu cât nici europenii nu se arată pregătiţi să preia, de la Washington, o parte din misiunile asumate în ultimele decenii, unilateral, de către Statele Unite, ca factor de ordine regională şi globală. Căci, potrivit ziaristului şi diplomatului polonez, Janusz Reiter, europenii se zbat ei înşişi într-o criză tricefală. Reiter, care făcuse vâlvă în Germania, acum câţiva ani, când declarase că se teme „de pasivitatea germană mai mult decât de puterea germană” cere insistent Berlinului o activare în lupta pentru valorile comune.

Or, din raţiuni între altele istorice şi comerciale, Germania federală postbelică s-a manifestat, prin tradiţie, cu extremă precauţie în politica ei externă. Din acest unghi, izolaţionismul practicat până de curând de administraţia Obama poate trece, în fond, drept o încercare de preluare a unei politici judecate, iluzoriu, ca fiind de succes tocmai prin propensiunea ei spre dialog cu orice preţ, spre pacifism şi, potrivit criticilor ei, spre pasivitate şi retractilitate.

În răstimp, ameninţările confruntând în special statele de la periferia lumii libere, între care şi România, nu s-au redus, ci dimpotrivă, s-au înmulţit şi au sporit. Ca atare, nevoia de ajutor american şi german a popoarelor europene – inclusiv şi mai ales a celor situate la est şi la sud-est – nu doar că n-a scăzut, ci a luat sensibil amploare.

Prin urmare, atacurile de factură ultranaţionalistă redeclanşate la Bucureşti de partida candidatului Ponta împotriva „neamţului” Iohannis şi a susţinătorului său creştin-democrat, influentul europarlamentar german, Elmar Brok, cel calificat nu de mult de premierul PSD-ist drept "nazist", sunt departe de a fi nevinovate.

Ele contravin flagrant veritabilelor interese româneşti, ce reclamă, fireşte, relaţii cât mai bune, pe de o parte cu Parlamentul European, pe de alta cu Berlinul şi cu Uniunea Creştin-Democrată, formaţiunea guvernamentală condusă de Angela Merkel. A ignora, în pofida "mândriei de a fi român", în pofida tuturor pretenţiilor de naţionalism, această necesitate vădită, într-o Europă în care basarabenii sunt direct ameninţaţi de neoimperialismul rusesc şi nici alţi central- şi esteuropeni nu se pot lipsi de susţinerea Berlinului, arată câţi bani face, de fapt, falsul patriotism afişat de Victor Ponta şi ai săi.