1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Chestiunea ucraineană

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti12 februarie 2015

Ar fi o lipsă de luciditate să ignorăm că există în societatea românească o rezistenţă mută faţă de stilul ofensiv al politicii americane, care nu este deloc totuna cu acceptarea autoritarismului de la Kremlin.

https://p.dw.com/p/1Ea3Q
Imagine: Getty Images/AFP/D. Faget

Negocierile de la Minsk pun încă o dată în evidenţă conduita discretă a diplomaţiei româneşti. Românii manifestă ceea ce am putea numi psihologia neutralităţii. În ciuda faptului că sunt nevoiţi de parteneriarul lor cu SUA să ia poziţii mai ofensive, ei nu pot imagina o Ucraină desprinsă cu totul de spaţiul culturii slave răsăritene şi antagonică cu Rusia. Samuel Huntington a avut dreptate: apartenenţa civilizaţională este un factor determinant. Problema României este, într-un mod mult atenuat, chiar problema Ucrainei: interesele sale de stat, definite prin tratate şi afilieri strategice o aşează în câmpul occidental, în timp ce stratul vechi de cultură creştină răsăriteană o îndeamnă să ia o anumită distanţă şi să privească aspiraţiile Rusiei cu mai multă înţelegere.

Ar fi o lipsă de luciditate să ignorăm că există în societatea românească o rezistenţă mută faţă de stilul ofensiv al politicii americane care nu este deloc totuna cu acceptarea autoritarismului de la Kremlin. Prudenţa, şi poate mai exact incapacitatea obiectivă de a decide tranşant într-o direcţie sau alta, se trage din ceea ce am numit psihologia neutralităţii pe care românii au încercat-o pentru prima dată la începutul Primului Război Mondial. Dilema acelui moment era cu siguranţă mult mai dramatică, căci pretindea o alegere în termeni de război şi destin naţional, dar modelul general este asemănător.

Este interesant ce a declarat recent Traian Băsescu la o întrunire a PMP, cu privire la motivele propriei neangajări. Fostul preşedinte a spus că România nu s-a implicat în conflictul din Ucraina deoarece nu are o ”forţa de tractare” necesară pentru a duce Ucraina către vest. Dar această analiză pare mai curând să vină dinspre lumea occidentală care, aşa cum am văzut, a oferit rolul central Poloniei, conştientă că românii se află pe o linie de demarcaţie civilizaţională care nu le îngăduie să opteze fără rezerve.

Atunci când se vorbeşte despre ”ciocnirea civilizaţiilor”, cei mai mulţi oameni par să creadă că e vorba de ideologia ofensivă a neoconservatorilor americani, de o justificare a războiului din Irak şamd. În mod surprinzător s-a încetăţenit opinia că Samuel Huntington ar căuta să justifice ofensiva Occidentului împotriva restului lumii, aşa cum o descria de pildă A. Toynbee într-un cuprinzător tablou istoric al lumii moderne; iar în particular să legitimeze lupta împotriva Islamului. În realitate, Samuel Huntington e preocupat preponderent de dorinţa de a înţelege evoluţia lucrurilor la scara lumii şi de configurarea unui model explicativ cât mai cuprinzător şi capabil totodată să întemeieze predicţii. Vorbind despre ”ciocnirea civilizaţiilor”, el spunea doar că cele mai periculoase conflicte vor fi cele de la frontiera marilor configuraţii culturale (”civilizaţii”), după care s-ar împărţi lumea de astăzi. În ce priveşte conflictul aproape inevitabil dintre Rusia şi Ucraina, el credea (acum 20 de ani) că acesta va fi nu amplificat, ci, dimpotrivă, temperat ”de legăturile culturale personale şi istorice care leagă Rusia şi Ucraina ca şi de amestecul de ruşi şi ucraineni care trăiesc în cele două ţări”.

Am îndrăzni să spunem, astăzi, că predicţia autorului american a fost uimitor de exactă, deşi el nu spunea şi nici noi nu ştim cum se vor încheia lucrurile. Dar poate că lucrul cel mai preţios pe care îl oferă această carte de acum aproape două decenii este înţelegerea rolului major pe care culturile lumii (”civilizaţiile”) îl vor avea în conservarea unui echilibru fundamental şi în evitarea unei catastrofe totale. Dacă ataşamentele ”civilizaţionale” vor reprezenta, în opinia sa, factorul cel mai virulent în conflictele care se vor declanşa la scară globală după prăbuşirea lumii bipolare a Războiului Rece, tot ele vor fi cele care vor împiedica prăbuşirea lumii într-o totală barbarie. Atunci când ”adevărata ciocnire” va ameninţa lumea, avertiza S. Huntington, şi anume ciocnirea dintre ”Civilizaţie” (majuscula este decisivă) şi barbarie, civilizaţiile care au cunoscut împliniri preţioase în domeniile religiei, literaturii, filosofiei, ştiinţei, tehnologiei şi compasiunii vor fi chemate să redevină solidare. Căci, scria autorul american, „oricare ar fi modul în care umanitatea este divizată, religiile cele mai importante ale lumii, – creştinismul occidental, religia ortodoxă, hinduismul, budismul, islamul, confucianismul, taoismul, iudaismul – au valori fundamentale comune”. Iar cum un imperiu global este imposibil, mai spunea el, lumea (şi americanii mai cu seamă) ar trebui să accepte modelul acesta al pluralităţii modelelor culturale, căci este singurul care poate pune stavilă unei distrugeri totale a umanităţii.

Am auzit multe critici la adresa poziţiei româneşti în chestiunea ucrainiană. Se manifestă în România un filon pur prooccidental (proamerican), care, purtat de radicalismul său, ignoră faptul că afinităţile răsăritene ale majorităţii româneşti nu sunt forme regresive şi ostile lumii civilizate, ci poate tocmai stratul civilizaţional care poate împiedica declanşarea unui război nimicitor în această parte a lumii. De altfel cei care critică moliciunea (sau duplicitatea) poziţiei româneşti sau europene nu oferă niciodată soluţii, căci ezită, fireşte, să instige pe faţă la război.

Există, prin urmare, temeiuri profunde pentru care politica de la Bucureşti şi-a refuzat accentele ofensive, fapt care o apropie mai curând de prudenţa germană şi franceză (europeană) decât de stilul dreptei americane. Ar fi preferabil de aceea ca România, sub conducerea noului preşedinte Klaus Iohannis, să îmbine pe mai departe politica prooccidentală cu această psihologie a neutralităţii, căci din această convergenţă de planuri se poate trage o moderaţie salvatoare.