Pro-occidentalism şi recurs la autoritate

A fost iniţiată în presa românească o dezbatere care în ciuda faptului că nu antrenează neapărat audienţe largi se găseşte în inima problematicii actuale. Există în România un curent anti-european şi anti-occidental şi, dacă există, cine îl reprezintă?

Nu e vorba de o polemică culturală ca în primele decenii ale secolului trecut, când moderniştii dornici de „sincronizare” cu Occidentul deplângeau elogiul ruralităţii şi al specificităţii etnice. Oraşul modern, automobilul, psihologia se înfruntau atunci cu satul arhaic, icoanele ortodoxe şi gesturile rituale. Apăruse şi o varietate distinctă a tradiţionalismului rural care se impregnase cu ideile moderne ale emancipării sociale, oferind polemicii o dimensiune politică remarcabilă. Mişcarea legionară amestecase la rândul ei într-un chip cu totul surprinzător „imitaţia” Occidentului cu ortodoxismul şi cultul ruralităţii neîntinate.

Cu toate acestea, polemica izvorâse în lumea ideilor literare şi, dacă avea ambiţia unei mai vaste cuprinderi, se deosebea totuşi radical de o dispută între partidele parlamentare. Astăzi disputa provocată de suspendarea preşedintelui Traian Băsescu nu are niciun ecou mai larg în lumea ideilor şi de aceea putem spune de pe acum că nu asistăm la un fenomen de profunzime. Cu excepţia unei elite politice preocupate să-şi construiască un profil mai proeminent nu este nimeni interesat cu adevărat de această antinomie.

Cu siguranţă că există în România de astăzi un anti-occidentalism încăpăţânat, dar el nu are nicio legătură cu partidele politice. Titlul acesta atribuit unor politicieni s-ar cuveni poate, mai curând, unor restrânse cercuri religioase ortodoxe, care, la fel ca în Grecia sau Cipru, manifestă un anti-modernism radical. Căci prin occident se înţelege, în aceste medii, laicitate ostilă, administraţie riguroasă resimţită ca tiranie şi pasiune tehnologică. Deunăzi s-a desfăşurat în Bucureşti o nouă manifestare împotriva actelor biometrice care a pus în evidenţă unde ar trebui de fapt căutat anti-occidentalismul în cazul în care am fi cu adevărat preocupaţi de proprietatea termenilor.

În focul polemicii, cuvintele iau însă noi înţelesuri de natură să slujească unui interes de moment. De exemplu, cine critică deciziile unui lider occidental proeminent este calificat în România ca „anti-occidental”, dacă are ghinionul să fie cetăţean român. Este o precizare importantă, căci un critic acerb al Comisiei Europene ca britanicul Nigel Farage (şi destui alţii) nu este bănuit niciodată de anti-occidentalism, în cazul său fiind preferaţi alţi termeni cum ar fi „euro-sceptic” sau, în cel mai rău caz, „populist”. Prin contrast, occidentalismul a ajuns, din nefericire, să fie asimilat cu promtitudinea unei afirmări lipsite de orice reflecţie personală.

Este decepţionant să vezi că europenismul a ajuns să însemne în România entuziasm imitativ şi că spiritul critic care a întemeiat Europa culturii şi a democraţiei politice este resimţit ca un risc pentru europenizarea ţării. Conformismul acesta mimetic, care ia avânt în ultima vreme mai ales în cercurile opoziţiei, conţine însă, paradoxal, în miezul său intim ceva cu totul neeuropean, ceva care ţine mai curând de supunerea „orientală” faţă de autoritate. Or, statul de drept de care se face caz retoric în ultima vreme a însemnat, în esenţa sa, tocmai înlocuirea autorităţii nediscutate şi discreţionare a monarhului cu raţiunea şi spiritul critic.

Este adevărat că discursul acesta didactic „pro-european” nu a apărut din senin şi că el este menit, în parte, să combată o rezistenţă obtuză la reformele necesare. Dar se pune următoarea întrebare: Ce este mai bine să se întâmple? Un proces necritic şi rapid de „europenizare” mecanică sau unul dificil şi mai îndelungat, marcat de controvserse, de suişuri şi coborâşuri şi care dezvoltă la capătul său o conştiinţă critică a propriei deveniri?

Sunt tot mai mulţi oameni din ţară şi din afara ei care exprimă astăzi opinia că România a aderat prea repede la Uniunea Europeană. Dar nu este acest lucru efectul unei europenizări mecanice(ca în cazul legislaţiei incompatibilităţilor care nu a făcut niciodată obiectul unei dezbateri critice)? Nu e urmarea aplicării „autoritare” a unor procedee neînţelese până la capăt? Întrebarea rămâne deschisă, căci este greu să răspundem fără ezitare într-un singur fel.

Să repetăm însă că a acuza obsesiv şi indistinct „anti-occidentalismul” din România nu slujeşte decât unor scopuri îndoielnice. Pe de o parte crează o ţintă falsă şi provoacă o mulţime de confuzii. Pe de alta încurajează recursul la autoritate, ca singur şi suprem argument politic, ceea ce subminează spiritul critic, şi chiar devenirea autentic europeană a ţării.