Privilegiul şi povara ministrului de Justiţie

Ministrul Justiţiei, Mona Pivniceru, face dovada unei pasivităţi nepotrivite. Spiritul legii pe care USL o apără cu multă energie împotriva diferitelor sugestii ale preşedintelui îi pretinde de fapt contrariul. Să explicăm. Nimeni, nici raportul Comisiei Europene, nu i-au reproşat ministrului în funcţie intenţii rele sau acte discreţionare. Ministrul a aplicat procedurile, le-a dus la bun sfârşit şi, odată ce candidaţii ei au fost respinşi, s-a arătat dispusă să reia procedura de la capăt, de astă dată cu presa de faţă.

,Miercuri, după publicarea Raportului CE, Mona Pivniceru a explicat cum va răspunde obiecţiilor de la Bruxelles: ”Vom colabora cu adunările generale ale parchetelor din cele două structuri, cu consiliile acestora de conducere, cu procurorii şefi de la aceste structuri, în sensul de a ne face ei recomandarea unor persoane care, în viziunea lor, ar avea aptitudinea profesională, morală, şi de viziune în lupta anticorupţie care i-ar face apţi de a ocupa aceste funcţii”.

E greu să reproşezi ceva precis acestor intenţii care exprimă imparţialitate. Cu toate acestea, spiritul legii, care îl investeşte pe ministru cu puterea de a desemna candidaţi, este diferit. Ministrul nu trebuie să aplice pasiv o procedură ”obiectivă”, ci trebuie să ia decizii personale. Ministrul trebuie să cunoască sistemul judiciar, să-i cunoască pe oameni, să exprime opinii clare şi să ia decizii curajoase. Nu este nevoie să-i cunoască pe toţi procurorii, căci în parchete, ca în orice profesie, există oameni care se disting, despre care se aud tot felul de lucruri, bune sau rele. Ar fi cu totul ciudat ca un procuror bun să fie un perfect anonim în rândurile breslei. Or, ministrul Mona Pivniceru, dă de înţeles că nu are nicio opinie, că nu cunoaşte pe nimeni suficient de bine şi că, prin urmare, nu este în măsură să recomande pe cineva. Nu asta înseamnă independenţa sistemului judiciar.

Ministrul Justiţiei pare complet inhibat. Este greu de crezut că nu cunoaşte sistemul, dar prins între fronturi, nu mai îndrăzneşte să exprime nicio opinie. Dacă va continua aşa, nu va reuşi să-şi ducă misiunea la bun sfârşit decât printr-o întâmplare norocoasă.

Raportul Comisiei Europene nu pare nici el de mare ajutor, căci nu face decât să repete propoziţii care s-au dovedit ineficiente privitoare la transparenţa procesului de selecţie. În plus, Raportul solicită o lărgire a bazei de selecţie, ceea ce nu va face decât să complice lucrurile inutil. Guvernul ar trebui de fapt să înţeleagă că principala răspundere în alegerea procurorilor îi revine exclusiv şi că experţii de la Bruxelles nu fac decât să formuleze recomandări într-un context plin de neînţelegeri.

La capitolul acesta, preşedintele Traian Băsescu are dreptate. Ar fi mai operativ şi mai firesc ca ministrul să discute direct cu preşedintele o ”listă scurtă ” şi să convină împreună asupra celor mai potriviţi candidaţi. Toată tevatura cu selecţia şi cu adunările generale ale parchetelor nu va duce nicăieri. De fapt, este o greşeală să recurgi la procedee ”democratice” într-un domeniu organizat ierarhic şi care nu îngăduie deliberări de grup. Adunările generale vor propune oameni după criterii care nu au nicio legătură cu scopul principal al funcţiilor vacante. Adunaţi laolaltă, membrii unei profesii se gândesc de obicei la interesele lor de grup şi vor tinde să propună şefi ”cumsecade ” şi ”comozi”. E în firea oamenilor şi ministrul ar trebui să ştie acest lucru. Privilegiul şi povara pe care o poartă este să ignore ”democraţia” adunărilor generale şi să ia decizii în scopurile superioare ale Justiţiei.

Nu ignorăm două mari dificultăţi. Guvernul se teme că preşedintele, prin negocieri directe, îşi va impune oamenii săi cu scopuri partizane. Iar deţinătoarea portofoliului de resort se teme să nu fie acuzată de trădare şi pactizare cu "inamicul". La prima problemă există o soluţie : ministrul Mona Pivniceru să-i facă preşedintelui o ofertă pe care să nu o poată refuza. La a doua e o chestiune de curaj.