Prin comparaţie cu Hollande, stă bine

Traian Băsescu a afirmat încă o dată, pe un ton categoric, că Victor Ponta a fost ofiţer SIE între 1997-2001, în perioada în care era procuror, l-a acuzat din nou pe Teodor Meleşcanu că s-ar fi amestecat în mod nepermis în politică, dar a avut grijă, totodată, să spună că, dacă în trecut, au existat infiltrări ilegale, astăzi serviciile secret sunt complet curate. „Azi nu s-ar mai putea întâmpla aşa ceva. În mod cert, azi nu există ofiţeri acoperiţi în politică şi magistratură. Dar atunci în 1997, vechea mentalitate a serviciilor încă domina scena publică. Era perioada în care serviciile nu erau reformate. Acum, aşa ceva e exclus.”

Afirmaţiile sale par mai curând un mod de a evita antagonizarea serviciilor de informaţii, căci altfel ele sunt cu totul ilogice. De unde ştie preşedintele cu atâta certitudine că astăzi nu există ofiţeri acoperiţi în magistratură de vreme ce lui i s-a refuzat în mod expres accesul la acest tip de informaţii? Şi cum de este atât de sigur, de vreme ce el însuşi susţine că serviciile au tentaţia naturală de a-şi extinde aria de acţiune dacă nu sunt controlate eficient?

Ar trebui să distingem cu limpezime între două planuri diferite. Pe de o parte, este planul acţiunii politice a preşedintelui, confuz şi infuzat de resentimete, iar pe de alta este planul teoretic al problemei constituţionale. Să reţinem mai cu seamă o frază care explică publicului de unde provine înverşunarea faţă de Klaus Iohannis, pe care îl asociază cu referendumul de demitere: „Aş vrea ca înainte să mă judece, să fi trecut prin umilinţa prin care am trecut eu.” Prin urmare ar trebui să înţelegem că ceea ce face este produsul resentimentului. O răzbunare a umilinţei prin care a trecut.

Cu toate acestea în plan teoretic are dreptate. Dacă simpatizanţii preşedintelui ar trebui să se abţină să-i dea dreptate atunci când greşeşte, adversarii ar face bine să remarce că aici se află o problemă reală. Într-adevăr, serviciile de informaţii nu pot ascunde preşedintelui de republică nicio informaţie atunci când ea este solicitată cu temei, căci altfel întreaga ordine constituţională ar fi inversată. Cine conduce statul? Preşedintele ales prin vot universal şi direct sau generalii din servicii? Preşedintele are de asemenea dreptate să spună că ar trebui consolidat pe viitor controlul parlamentar asupra serviciilor de informaţii.

Toate acestea sunt corecte, dar cum se face că Traian Băsescu le descoperă abia după două mandate succesive, însumând 10 ani în fruntea statului? Cum se face că abia cum preşedintele observă că serviciile necontrolate au tentaţia naturală să abuzeze?

Din păcate şi afirmaţiile de astăzi par dictate de o simplă conjunctură psihologică şi nu de o reală gândire politică. Căci Traian Băsescu susţine, aparent, că vina nu aparţine serviciilor, ci mai curând Parlamentului care nu instituie un control eficient. Deşi acuză serviciile, dă impresia că le exonerează de orice vină şi că le flatează. Deşi acuză, în cele din urmă scuză. Preocuparea sa de a recâştiga bunăvoinţa serviciilor pare mai mare decât nevoia de a indica defecţiunile de ordin instituţional. Ironia cea mai cumplită este că, în cele din urmă, Traian Băsescu face figura unui om „înfrânt de sistem”. Singura sa consolare pare să fi rămas aceea că, aparent, se bucură de mai multă încredere decât François Hollande.