Politica românească pare captivă

Dezbaterea din Comisia Roşia Montana pare ratată. Indiferent de natura avizului, Comisia a evitat să se pronunţe tranşant asupra exploatării înseşi, limitând aria competenţei sale la proiectul de lege al guvernului. Cu alte cuvinte Parlamentul nu se pronunţă ”pe fond”, ci numai ”pe formă”, permiţând guvernului să reia, eventual, subiectul într-o altă înfăţişare.

De fapt exact aceasta a fost poziţia iniţială a PDL, care ceruse guvernului să retragă proiectul, din raţiuni de constituţionalitate. Dar şi aici este nevoie de o precizare: proiectul de lege ar fi, în opinia democrat-liberalilor, neconstituţional nu pentru că propune exproprieri abuzive, ci din cauze strict formale: legea face referire la un caz particular, în loc să aibă în vedere reglementarea unor situaţii generale, ca o lege cadru a minelor. Aşadar nu încălcarea unui drept constituţional ar fi în discuţie (dreptul de proprietate), ci un aspect care ţine de tehnica legiferării.

Dar în aceste condiţii de ce a mai trimis Guvernul legea la Parlament? Nu mai este limpede. Audierile realizate de-a lungul celor peste 6 săptămâni de activitate au fost neaşteptat de bune şi au cuprins toate aspectele exploatării (economice, sociale, de mediu, şi patrimoniu, ecologice, industriale), lăsând impresia că am asistat la o dezbatere de fond al cărei scop este o decizie asupra exploatării înseşi. Chiar dacă membrii Comisiei speciale au dat uneori dovadă de grabă şi nerăbdare, în cele din urmă s-au exprimat toţi partizanii şi oponenţii semnificativi ai proiectului minier, audierile însumând deja o arhivă cât se poate de concludentă. Au avut ocazia să se exprime specialişti de vârf din mediul academic, economişti, arhitecţi, arheologi, chimişti, reprezentanţi ai societăţii civile, militanţi ecologişti, reprezentanţi ai unor instituţii emblematice ca Academia Română, Biserica Ortodoxă, Biserica Greco-Catolică şi cea Romano-Catolică, Banca Naţională a României.

Pare de la sine înţeles că nu îi chemi pe specialiştii în tehnici extractive, pe exponenţii uniunilor de creaţie sau pe cei ai clerului ortodox şi catolic să se pronunţe asupra unor chestiuni de tehnică legislativă. Nu îi pretinzi unui arhitect sau arheolog preocupat de patrimoniul din antichitatea romană să decidă dacă legea e valabilă ca formă şi nici unui preot să spună dacă legea respectă observaţiile ministerului de Justiţie. Dacă îi convoci pe toţi aceşti oameni care ocupă poziţii de autoritate în domeniul lor de activitate înseamnă că vrei să ajungi la un verdict de fond, care în esenţa sa este unul de natură politică. După toate aceste audieri, care au vizat cu predilecţie fondul problemei, Comisia parlamentară ar fi trebuit să spună pur şi simplu DA sau NU proiectului minier propus de Gold Corporation.

Chiar dacă din punctul de vedere al practicii parlamentare, Comisia este chemată să avizeze proiecte de lege şi nu proiecte industriale, ea are posibilitatea să spună ce este inacceptabil din punct de vedere politic. De exemplu Comisia poate reţine ca fiind neacceptabilă utilizarea cianurii pe o scară atât de largă, distrugerea unor vestigii istorice preţioase, anihilarea unei întregi aşezări şi, nu în ultimul rând, transformarea unui proiect minier de acest tip într-un proiect de utilitate publică.

Potrivit anumitor declaraţii ar urma ca Parlamentul să ia în discuţie o nouă lege cadru a minelor care ar putea lua în considerare, fără să-l numească ca atare, şi proiectul RMGC. Cu alte cuvinte ne întoarcem exact de unde am plecat. În 2010 partizanii RMGC intenţionau să strecoare o lege care ar fi oferit companiei posibilitatea exproprierilor, o lege care ar fi amendat legea mineritului şi care nu făcea nicio trimitere explicită la Roşia Montana. La fel ca în proiectul de acum al Guvernului, o exploatare minieră ar fi putut fi definită ”de interes public” şi ar fi obţinut drepturi nelimitate. Fără această prevedere, exploatarea proiectată la Roşia Montana nu poate fi demarată.

Or, dacă guvernul intenţionează să reia subiectul sub o altă formă, într-o nouă lege a minelor, înseamnă că trei ani de zile s-au scurs în zadar. După un ocol epuizant, marcat de ample proteste publice, de promisiuni electorale şi dezbateri parlamentare, politica românească o ia de la zero ca şi cum nimic nu s-ar fi spus şi nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi cel puţin deprimant. Şi mai ales ar fi semnul că politica românească este captivă, că nu poate ieşi din cercul unor dependenţe neclare: nu poate zice nici da, nici nu şi revine mereu, nevrotic, pe urmele propriilor paşi.