1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Politica externă, o temă evitată

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti23 octombrie 2014

Cineva observa că nu se vorbeşte aproape deloc în această campanie despre politica externă. Această lipsă de preocupare dă de gândit şi nu este clar dacă e vorba de incompetenţă sau despre prudenţă tactică.

https://p.dw.com/p/1DavZ
Imagine: AP

La prima vedere - şi aceasta este scuza cea mai răspândită - nu ar fi nimic de discutat. România e membră NATO şi UE, face parte, aşadar, din alianţa politico-militară a Occidentului şi acest lucru ar fi suficient. Principalii candidaţi, Victor Ponta şi Klaus Iohannis, nu au trecut dincolo de aceste afirmaţii de principiu. Singura excepţia este Monica Macovei, care susţine teza că Victor Ponta ar orienta ţara către Rusia după modelul Ungariei. Afirmaţia, repetată cu o anumită insistenţă pe anumite canale, datează din 2011 şi revine mereu, în ciuda faptului că guvernul actual nu a oferit indicii serioase că ar fi adevărată. Declaraţiile recente ale premierului privind tratamentul judiciar al companiei Lukoil au primit o interpretare excesivă, care se justifică, poate, într-o campanie electorală, dar nu şi într-o analiză serioasă.

Dar, cu excepţia acestor zvonuri care l-au însoţit şi pe Mircea Geoană în 2009, nu avem indicii privitoare la o posibilă sau iminentă schimbare de orientare în politica externă a României. De fapt modul acesta de a pune problema nu face decât să discrediteze subiectul, reducând dezbaterea la un clişeu inoperant: dreapta ar fi prooccidentală (citeşte proamericană) şi stânga ar fi, în secret, filorusă. Realitatea dezminte mereu această repartizare de roluri şi prilejuieşte destule stupori, aşa cum s-a întâmplat în clipa în care unul dintre ambasadorii SUA la Bucureşti, afirma, demonstrativ, că Mircea Geoană este cel mai bun prieten al Statelor Unite.

Prin urmare schemele acestea sunt greşite, dar dacă în ciuda evidenţelor continuă să fie întreţinute înseamnă că ele corespund anumitor preocupări mai puţin transparente şi anumitor diferenţe reale.

Ceea ce putem presupune este că, într-adevăr, o diferenţă există şi că ea îi opune pe proamericanii totali, ca Traian Băsescu sau Monica Macovei, unui mediu politic, probabil, majoritar, care, fără să pună la îndoială alianţa cu SUA, îşi pune întrebări privitoare la condiţionările acestei alianţe. Nimeni nu pune la îndoială necesitatea de a-i avea aliaţi pe americani, dar tot mai mulţi se întreabă dacă preţul plătit este corect.

Aşa cum era de aşteptat, anumite limpeziri vin tot dinspre americani şi nu dinspre mediile româneşti care n-au vocaţia clarităţii. Un analist care apare frecvent la televiziunile româneşti a spus că românii ar trebui să renunţe la scrupulele lor ecologice sau tradiţionaliste şi să ofere companiilor de peste ocean posibilitatea de a contracta afaceri bune în România. Nu e uşor să stârneşti interesul Americii, a mai spus el, subliniind că exploatarea pe scară mare a resurselor naturale ar fi o cale potrivită. El a dat două exemple: metalele preţioase de la Roşia Montană şi gazul de şist. În opinia sa, respingerea avizării proiectului RMGC a fost un lucru rău, care a creat neîncredere în mediile de afaceri americane. (George Friedman, Pro TV)

Dar marea problemă este că Roşia Montană este exemplul cel mai rău care putea fi dat, iar gazele de şist nu sunt nici ele departe de a reprezenta un contramodel. Faptul de a propune aceste afaceri ca o condiţie a continuării parteneriatului cu România ridică serioase semne de întrebare. Nu e mai puţin tulburătoare insistenţa americanilor pe tema corupţiei, căci este un lucru cunoscut că afacerea de la Roşia Montana a fost promovată mai ales prin deturnarea legii şi mituirea formatorilor de opinie.

Aşadar a spune ”combateţi corupţia şi investiţiile americane vor sosi”, sună în acest context destul de ciudat. În realitate, manifestanţii care au defilat spătămâni în şir în marile oraşe ale ţării au convingerea că au blocat proiectul RMGC tocmai pentru că au refuzat să fie corupţi. În asta a constat tăria lor, în convingerea că acţionează în deplină gratuitate. Poate că, undeva, s-a strecurat o neînţelegere, dar este una pe care un purtător de mesaj ca G. Friedman nu face decât să o adâncească. S-ar fi putut spune, de pildă, că afacerea de la Roşia Montana nu ar fi putut ajunge atât de departe fără existenţa unui mediu permisiv şi corupt şi că nu ar fi creat false aştepări, dar avocaţii proiectului nu au interesul să spună un lucru care echivalează cu un autodenunţ.

În esenţă, opinia publică românească trăieşte această situaţie cu constenarea pe care ar avea-o o tânără fată dornică să facă carieră la Hollywood şi căreia producătorul îi cere să se culce cu el. I se spune că e naivă, că toată lumea face la fel şi că nu îi rămâne decât să se întoarcă acasă şi să devină o gospodină cu basma colorată pe cap.

Dar problema depăşeşte psihologia socială, fiind relevantă şi în planul preocupărilor de securitate, căci a permite destructurarea ţesutului social şi pauperizarea unei largi categorii de cetăţeni, în zonele cu minerit intensiv, crează riscuri sociale greu de administrat. De aceea ”oferta” este cântărită cu prudenţă şi prea puţin manifestă entuziasmul necritic al unor proamericani de factură ideologică.

De exemplu, candidatul ACL, Klaus Iohannis s-a pronunţat pentru o împărţire a beneficiilor între stat şi comunităţile locale, ceea ce implică însă o veritabilă revoluţie legislativă, inclusiv modificarea Constituţiei. (v art 136 privitor la proprietate). Cât priveşte atitudinea guvernului actual şi a lui Victor Ponta ea a fost şi este, aparent, favorabilă companiilor americane, deşi, pe de altă parte, caută febril investiţii majore în China. Ambiguitatea Guvernului pare a exprima cel mai bine dilema în care se găseşte politica românească, care are nevoie de garanţii de securitate, dar care manifestă ezitări în ce priveşte preţul de achitat.

În contextul acesta, se pot ivi şi întrebări de-a dreptul radicale, aşa cum le formulează un fost opozant anticomunist şi intelectual român ca Ion Vianu: ”Este greu să îl contrazici pe preşedintele Stratfor: România are un interes în a fi aliatul SUA. Dar pot politicienii români să conteze sută la sută pe sprijinul Statelor Unite ?”(”Despre alianţa româno-americană”, revista 22, 21 octombrie 2014)

Iată de fapt întrebarea la care elita politică românească ar trebui, în cele din urmă, să răspundă şi cu siguranţă că procesul de deliberare nu ar putea avea loc la televiziune sau în campania electorală.