Politica externă a preşedintelui

Preşedintele Traian Băsescu a susţinut la reuniunea anuală cu diplomaţii străini acreditaţi la Bucureşti un discurs în care a prezentat liniile principale ale politicii sale externe. A fost o prezentare consistentă, care nu a evitat chestiunile dificile, pentru care a propus poziţii dezinhibate, cum ar fi, de exemplu, subiectul emigraţiei româneşti pusă sub semnul suspiciunilor în multe ţări occidentale sau cel al politicii foarte active faţă de Republica Moldova, după cum a recomandat menţinerea rezervelor faţă de independenţa provinciei Kosovo.

Preşedintele nu a evitat formulări limpezi, lipsite de echivocuri, nici pentru acele situaţii aparent mai puţin legate de interesele stricte ale României, dar care se înscriu în aria preocupărilor occidentale, aşa cum sunt cele suscitate de ”primăvara arabă” sau cele din Orientul Mijlociu.

Nu a fost lipsit de interes nici capitolul dedicat relaţiilor europene, în care a reconfirmat intenţia României de a continua pe linia unui proces mai avansat de integrare, chiar dacă nu a evocat explicit obiectivul ultim al federalizării europene. În general s-a desprins o imagine clară a politicii externe, una cu obiective afirmate limpede, cu excepţia poate a capitolului basarabean, care a conţinut sugestii formulate îndrăzneţ, dar destul de tulburi. Este un subiect în care preşedintele dă impresia că adoptă poziţii independente, care nu au fost validate de partenerii occidentali.

Prezentarea preşedintelui nu a ocolit o problemă foarte actuală şi care s-a referit la vizita emisarului american Victoria Nuland, oferind garanţii că mesajul a fost bine înţeles: ”Am primit mesajul emisarului SUA zilele trecute. Obiectivele României, imposibil de atins în afara menţinerii angajamentului ferm pentru consolidarea statului de drept, independenţa justiţiei şi lupta anticorupţie. Voi sancţiona drastic orice derapaj, uzând de întreaga forţă şi de instrumentele constituţionale ale preşedintelui”.

Al doilea mesaj legat de o situaţie fierbinte a actualităţii a fost acela al crispării occidentale faţă de o emigraţie românească excesivă. Preşedintele a formulat linia clasică a politicii româneşti, care a solicitat de fiecare dată eliminarea oricăror discriminări, fie ele şi credibil împachetate. Este de remarcat însă că preşedintele a renunţat de astă dată la toate prudenţele din trecut şi a atacat înţelegerea care ţine România în afara spaţiului Schengen: ”Împiedicarea aderării României la Schengen începe să fie percepută în unele segmente ale societăţii drept o expresie a disponibilităţii unor state membre de a ignora reguli consemnate în Tratate. Şi aici doresc să fac o paranteză, Tratatul de aderare a României, care a fost ratificat de toate statele membre, nu prezintă condiţionări legate de Mecanismul de Cooperare şi Verificare în perspectiva aderării la spaţiul Schengen. România a acceptat un timp aceste condiţionări, dar este timpul să ne apropiem de un capăt.”

Preşedintele încercase şi în 2010 să adopte o poziţie mai agresivă („confruntaţională”) cu privire la acest subiect (vezi ”războiul lalelelor” şi alte mici fronde de acelaşi tip), dar ulterior s-a repliat pe poziţii mai prudente. De data aceasta a reluat ofensiva, cu gândul, probabil, şi la alegerile europene şi prezidenţiale din acest an.

Totuşi abordarea sa de acum are o gravitate suplimentară: ”Exploatarea ambiguităţilor unor reglementări sau ignorarea cu totul a reglementărilor comune, pe de o parte, şi ocolirea instituţiilor europene, prin recurgerea într-o măsură tot mai mare la cooperarea interguvernamentală, pe de altă parte, pot deveni piedici serioase în atingerea obiectivelor comune consacrate în tratatele Uniunii”, a spus preşedintele.

Aşadar Traian Băsescu face profesiune de credinţă eurofilă şi - în virtutea ataşamentului afirmat - cere Europei un tratament pe măsură. Este de văzut în ce măsură schimbul acesta va fi considerat echitabil.

În sfârşit, este de semnalat mai ales amploarea secvenţei care a fost dedicată relaţiilor cu Republica Moldova. Preşedintele a început prin a spune că ”România este partener cu Statele Unite şi cu statele membre ale Uniunii Europene pentru sprijinirea Republicii Moldova pe acest drum (al apropierii de UE).” Încadrarea aceasta are cu siguranţă o legătură cu mesajul formulat de Victoria Nuland, care a admis la Bucureşti că România poate fi mândră de ”mentoratul” pe care îl exercită, dar a respins ideea unionistă. Cu toate acestea, preşedintele a vorbit mai insistent ca niciodată despre românitatea cetăţenilor Republicii Moldova, sugerând ceva neprecizat, dar care va surprinde cancelariile occidentale: ”Nu este în discurs, - a spus Preşedintele - dar nu pot să nu fiu sincer cu dumneavoastră. România nu va putea rămâne impasibilă politic, repet, politic, în cazul în care din Transnistria sau din zona găgăuză vor porni provocări care să aducă Republica Moldova în riscul de a-şi întrerupe drumul către Uniunea Europeană. Şi vom face o ofertă politică Republicii Moldova dacă nu se reuşeşte asigurarea securităţii şi suveranităţii acestei ţări, care este o ţară europeană, este parte a Europei şi nu a Uniunii Euroasiatice”.

Discursul a pus în evidenţă un preşedinte hotărât să revină în politica internă şi externă cu toate puterile şi care ştie că pasivitatea este egală cu moartea. În consecinţă, el a luat iniţiativa, asumând după toate aparenţele şi anumite riscuri.