Pericolul islamist

Deşi îşi asumase iniţial acordul neoficial de încetare a focului mediat de egipteni, gruparea islamistă Hamas l-a încălcat joi dimineaţa. Hamas, o organizaţie teroristă palestiniană aflată la conducerea fâşiei Gaza, care refuză să recunoască Israelul ori să înceteze să militeze cu arma în mână pentru distrugerea lui, lansase anterior zeci de rachete asupra teritoriului statului evreu.

În ripostă la tirul de rachete palestinian, soldat cu rănirea mai multor civili israelieni, aviaţia statului evreu ucisese cel puţin 4 membri ai grupării Hamas, în mai multe raiduri efectuate de israelieni marţi şi miercuri.

Noile confruntări alimentaseră temeri privind o posibilă escaladare de durată a conflictului din Orientul Mijlociu. În fapt, o asemenea escaladare le convine multora, mai puţin, se pare, pragmaticului preşedinte egiptean Morsi.

Deşi membru al Frăţiilor Musulmane, din care s-a ivit la un moment dat şi filiala lor palestiniană, Hamas, liderul de la Cairo s-a văzut elogiat de partenerii săi israelieni pentru surprinzătoarea sa fermitatea în tratamentul aplicat extremiştilor palestinieni.  Conform declaraţiilor de joi ale vicepremierului israelian, Silvan Shalom, cooperarea dintre Ierusalim şi Cairo în domeniul securităţii este excelentă, iar preşedintele Egiptului s-a dovedit mai dur faţă de Hamas decât se aşteptaseră membrii grupării palestiniene aflate la cârma fâşiei Gaza.  

În schimb, alte puteri din regiune s-au arătat extrem de îngăduitoare faţă de extremiştii şi teroriştii palestinieni. Cu un serios impact negativ asupra situaţiei din regiune s-a soldat de pildă politica guvernului islamist de la Ankara.

Orientarea tot mai virulent anti-israeliană a executivului condus de premierul Erdogan a mers mână în mână cu adoptarea celor mai varii forme de cochetării şi complicităţi cu demersuri politice interne şi externe profund anti-democratice şi anti-occidentale.

Sub regim islamist, democraţia turcă a făcut realmente paşi uriaşi înapoi. Regresul anti-democratic s-a manifestat, între altele, în arestarea şi încarcerarea multor jurnalişti, ca şi a unui număr impresionant de personalităţi independente, neobediente precum şi de generali cu opţiuni seculare, speriaţi de fundamentalismul afişat de guvernanţii de la Ankara.

Concomitent, Turcia a insistat să sprijine, până de curând, nu doar Iranul fundamentalist-islamic, ci şi sângerosul regim sirian, aliat cu Teheranul, în timp ce Ankara a făcut tot ce-a putut spre a izola de NATO statul evreu, deşi Israelul este unica democraţie din regiune şi un pilon al Apusului în zonă.

Extrem de problematic s-a dovedit, în context, rolul SUA din ultimii ani. Că administraţia Obama a părut să accepte fără să crâcnească această politică sinucigaşă, din unghiul alianţei nord-atlantice, dictată de turci, a încurajat masiv extremismul din lumea arabă şi musulmană. Cu acelaşi efect s-a soldat asaltul islamist din Mali şi din alte  state nord-africane, tolerat până acum de statele occidentale.

Nu mai puţin pernicios e faptul că America n-a găsit un antidot  complicităţilor dintre talibani şi al Quaida, pe de o parte, şi serviciile de informaţii pakistaneze, pe de alta. Or, tocmai aceste servicii secrete, controlate doar de armata pakistaneză, nu şi de către guvernul ales de la Islamabad, au permis extremiştilor afgani să supravieţuiască unui deceniu de efort militar american şi nord-atlantic.

Rămâne de văzut doar dacă, după alegerile prezidenţiale din noiembrie, americanii vor găsi resursele necesare să atace în fine eficient muntele de probleme tot mai greu de rezolvat şi tot mai apăsătoare, care s-au adunat, ca norii negri, în ultimii patru ani, pe cerul Orientului Apropiat.