1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Pensiile speciale

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti17 iunie 2015

Majoritatea guvernamentală a votat o lege prin care membrii Parlamentului își redobândesc pensiile speciale desființate în 2010. Întrebarea este la cine se raportează parlamentarii români și care le sunt modelele.

https://p.dw.com/p/1FiXM
Imagine: Getty Images/AFP/D. Mihailescu

Legea pensiilor speciale face impresie proastă. Este în primul rând o problemă de legitimitate, căci puterea e ținută să nu lucreze în propriul ei avantaj. Și nici măcar nu e o regulă exclusivă a democrației: de la ultimii regi ai Romei antice și până la aristocrația franceză a secolului al XVIII-lea, puterea egoistă și discreționară a fost delegitimată în mod radical. Mai aproape de noi, ștabii epocii comuniste au întruchipat aceeași putere care își pierduse sensul originar lucrând exclusiv în folos propriu. Chiar și în logica nefastă a comunismului, perioada târzie a părut o degenerscență, producând tipuri umane pe care le-au disprețuit până și revoluționarii ilegaliști.

Pensiile speciale pentru membrii Parlamentului nu sunt exorbitante, dar problema lor este că au fost votate de parlamentarii înșiși și că sunt speciale. S-a făcut caz, pe bună dreptate, de primarul care și-a atribuit sieși un apartament de serviciu, deși avea deja o locuință. Este exact același lucru: un demnitar care nu își suspendă propriile interese în exercițiul funcțiunii sale se delegitimează. Versiunea populară, relativizantă, are ceva lânced și respingător, dar, în esență, nu face nici ea excepție de la această logică: ”și cutare a furat, dar măcar a mai făcut câte ceva pentru oameni!”.

Desigur, s-ar putea spune că și parlamentarii fac ceva pentru oameni și că, în schimb, își rezervă un mic avantaj. Și totuși, dacă privești cu atenție, nu mai e vorba pur și simplu de mici avantaje, ci de mici avantaje care se adaugă altor mici avantaje (indemnizații, diurne) și, în unele cazuri, unor situații de-a dreptul prospere care derivă, indirect, din calitatea de parlamentar.

Portalul anticorupție ”România Curată” a realizat cu promptitudine un tablou al averilor a aproape 50 de parlamentari care figurează printre inițiatorii legii pensiilor și ceea ce reiese de aici schimbă cu totul datele problemei. Să luăm un singur exemplu: ”Deputatul PSD Ciprian Nica se află între primele locuri în clasamentul neoficial al celor mai bogați parlamentari din țară, având în conturi aproximativ 200.000 de euro. Potrivit declaraţiei de avere, Ciprian Nica are două apartamente, o casă moştenită în podgoria Panciu, o altă casă veche, plus un spaţiu comercial în care are biroul notarial, unde lucrează alături de consoartă, tot notar de profesie.” (”Averile fabuloase ale parlamentarilor care au propus pensiile nesimțite! Proiectul lor, votat de 303 colegi!”, www.romaniacurata.ro). Pomelnicul negru continuă cu zeci de deputați și senatori care dețin proprietăți valoroase, conturi bancare consistente și, indirect, afaceri profitabile. În majoritatea lor covârșitoare, inițiatorii sunt militanți PSD și UDMR.

Să privim puțin și din perspectiva opusă. Proiectul de lege conține o anexă în care se arată care sunt indemnizațiile parlamentarilor din țările UE și cum sunt reglementate pensiile lor. Se vede din acest tablou că există state în care membrii parlamentului au pensii speciale în funcție de numărul de mandate, ca Germania, și alte state în care pensiile lor sunt calculate exclusiv în funcție de contribuția la sistemul public de pensii, ca Marea Britanie (Anexa 1). Prin urmare nu se poate trage din această comparație nicio concluzie.

În schimb comparația este, în sine, ilicită, căci scopul ei este să arate că parlamentarul român e plătit prost față de parlamentarul din alte țări. Într-adevăr așa și este, dar membrii Parlamentului de la București sunt reprezentanții unor cetățeni prost plătiți, sunt expresia lor politică și nu au niciun motiv să se compare cu nemții sau francezii. Ei nu se pot compara decât cu românii cu salariile și pensiile lor în mare parte modeste, dacă nu chiar mizerabile. Nici nu știm ce e mai nefiresc: faptul că au fost votate pensii speciale, sau faptul că omul ajuns în parlament începe să se compare cu deputatul din Belgia sau Austria. E în toate acestea o totală lipsă de ținută.

Dar ceea ce nu s-a spus până acum este că tentația acestor comparații este și un efect al integrării europene în condițiile unor crase inegalități sociale. Demnitari din diferite țări se întâlnesc, discută în conferințe, sunt pe deplin egali ca statut, dar continuă să fie despărțiți de o lume întreagă. Dar și mai greu de acceptat pare a fi faptul că unii dintre colegii lor români, ajunși în Parlamentul European, parvin dintr-o dată într-o categorie superioară. Ar trebui să admitem că aici este o problemă: de ce un reprezentant al cetățenilor români ajuns la Strasbourg este plătit de 7-8 ori mai bine decât un reprezentant al acelorași cetățeni rămas la București? Aceste inegalități nu pot fi nicicum justificate.

În orice caz, și oricât de strâmb ar fi croite aceste lucruri, parlamentarul român este dator să-și păstreze cumpătul, să ignore aceste inegalități și să rămână solidar cu cei care l-au ales.