Palatul sau partidul

Întîi de toate e de precizat că după căderea comunismului şi transferul ceauşismului în iliescism, sau fesenism, e acelaşi lucru, România nu a avut niciodată o dreaptă politică unită, sau unificată, pentru ca acum toate partidele şi partiduleţele de pe acest podium gumilastic să facă eforturi disperate să o "reunifice", aşa cum încearcă să păcălească electoratul.

Construcţia politică a lui Corneliu Coposu, Convenţia Democrată, susţinută substanţial, aş spune decisiv de Alianţa Civică, a fost departe de a fi avut o platformă politică unitară, împărtăşită genetic şi de liberali şi de ţărănişti, şi cu atît mai puţin putem pretinde că CDR a fost o alianţă de dreapta în sensul filozofiei politice liberale. Meritul de necontestat al preşedintelui ţărănist Corneliu Coposu a fost nu în a construi o dreaptă politică, el nu şi-a propus asta poate şi pentru că ştia că are de lucrat cu materialul clientului iar timpul nu mai avea răbdare.

Intuiţia de adevărat om politic a lui Corneliu Coposu nu s-a canalizat către politicieni, către "selecţia de cadre" cu convingeri creştin-democrate (i s-a reproşat şi i se reproşează că nu a "crescut" pe lîngă el un Coposu mai mic). Ştia bine "seniorul" - aşa îi spun foarte mulţi români, nu înţeleg de ce - cam cît de neclintiţi sînt politicienii noştri în convingerile doctrinare. Preşedintele PNŢCD a vizat aşadar în primul rînd solidarizarea şi unitatea nu a politicienilor de dreapta, de centru, centru-dreapta, ci a oamenilor. A acelor oameni care nu ieşiseră în asemenea măsură bolnavi, îndoctrinaţi de sistemul ceauşist, încît să nu vadă că fesenismul şi iliescismul ne duceau în prăpastie. Că ne aflam de fapt pe buza prăpastiei.

Doar în felul acesta, datorită intuiţiei de mare om politic a lui Corneliu Coposu, de a aduna laolaltă oameni iar nu politicieni, a fost posibil ca CDR şi Emil Constantinescu să cîștige alegerile în 1996. Asta nu înseamnă însă că dreapta politică a pus măcar piatra de temelie pentru o construcţie doctrinară solidă nici înaintea, nici în timpul guvernării şi cu atît mai puţin după destrămarea CDR (de altfel tot aşa stau lucrurile şi cu stînga, nici aici nu putem vorbi de vreo doctrină călăuzitoare a FSN, PDSR, PD, PC, PSD, doar că acest partid unic, sub diversele lui "aripi" şi denumiri, beneficiază în mult mai mare măsură de liantul, de adezivul eficace al clientelismului moştenit din comunism).

Dispariţia practic a PNŢCD de pe scena politică după guvernarea CDR e concludentă în sensul celor spuse. La fel de concludent e parcursul de un oportunism conjunctural doctrinar de neconceput al liberalilor, după 2000.

Alianţa D.A., care s-a sfărîmat sub povara atît a adevărului cît şi a dreptăţii, apoi inaugurarea PD-L ca pe un duplex politic spaţios care să acopere atît centrul cît şi dreapta scenei politice, în situaţia în care "adevăraţii" liberali conduşi de Tăriceanu guvernau de fapt cu PSD-ul, au sporit şi mai mult scepticismul, neîncrederea și în final lehamitea acelor români, care chiar cred în valorile liberalismului, că în România vom avea vreodată o dreaptă politică în spirit european.

De aceea, eu cred că şansa apariţiei unui curent autentic de dreapta, un curent militant care să adune laolaltă, să solidarizeze oamenii, iar nu pe politicieni, este ca politicienii strînşi acum care pe unde în partide şi partiduleţe de dreapta să piardă alegerile prezidenţiale.

În caz contrar, caz puţin probabil, vom asista la perpetuarea unei scenete care se joacă de aproape douăzeci şi cinci de ani şi desigur vom fi pe mai departe spectatorii obişnuitelor intrigi de la palat.