1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

O tratare neconvenţională a subiectului Schengen

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti8 aprilie 2013

Refuzul Occidentului de a permite accesul României în Schengen a părut pentru opinia publică românească insuficient argumentat şi greu de înţeles în ciuda declaraţiilor explicite legate de corupţia administraţiei.

https://p.dw.com/p/18BXP
Symbolbild Metallgatter mit Schild "Schengen". Bekannt wurde der Ort in Luxemburg durch die Unterzeichnung des „Schengener Abkommen“ am 14. Juni 1985. Die Unterzeichnung erfolgte auf dem Moselpassagierschiff „Marie Astrid“. Mit dem Schengener Abkommen wurde die Abschaffung der Grenzkontrollen an den Binnengrenzen der Schengenstaaten eingeführt. Der Winzerort (1580 Einwohner) wurde wegen seiner geografisch symbolischen Lage im Dreiländereck ausgewählt.
Imagine: picture alliance/Romain Fellens

Cu trei ani în urmă a ieşit un film românesc încununat cu câteva premii şi laude bine meritate, care descria, în felul său, problematica delicată a frontierelor Schengen. Plasat în decorul unei mici localităţi de la graniţa cu Ungaria, într-o ambianţă deprimantă care aminteşte de filmele lui Aki Kaurismäki şi, deopotrivă, de căldura sufletească şi candoarea lui Carlos Sorin, filmul lui Mircea Crişan (”Morgen”) relatează intâlnirea unui localnic cu un emigrant turc aflat în drum spre Germania. În pofida scenariului extrem de simplu, a dialogului sumar şi a mijloacelor vizuale austere, filmul lui Mircea Crişan conţine câteva din marile topos-uri ale istoriei românilor, de la orientalismul şi anarhismul lor rural şi până la imaginea jandarmului ungur nemilos, pe care Cioran îl vedea ca figură emblematică a copilăriei sale ardelene. E cu siguranţă un film care surprinde ”în infraroşu”, la fel ca aparatele poliţiei de frontieră, structura sufletească a unei populaţii aflate în coliziune cu rigorile unei noi administraţii ”imperiale”. În subconştientul neexplorat al lumii ardelene, există nenumărate istorii ale acestei întâlniri traumatice cu birocraţia monarhiei austro-maghiare, cu duritatea ei raţională şi caracterul ei inflexibil. E foarte reuşită şi emblematică imaginea vameşului ungur de la Salonta care îi interzice lui Nelu Manciu să treacă frontiera cu un crap viu prins pe teritoriul Ungariei. În ciuda insistenţelor sale şi ale reprezentantului autorităţilor române, în ciuda caracterului vădit benign al traficului, vameşul maghiar aplică legea în litera ei. Scena e filmată în contre-jour, dimineaţa la răsăritul soarelui, cei trei apărând ca umbre sau situaţii tipice ale întâlnirii dintre două culturi diferite. Lupta dintre raţionalismul birocraţiei occidentale şi laxismul sentimental al românilor este foarte veche şi filmul lui Mircea Crişan ne spune pur şi simplu că ei duc şi astăzi lupta aceasta, că ei continuă să existe sfâşiaţi lăuntric pe cele două ţărmuri ale unor civilizaţii cu rădăcini diferite.

În povestea scrisă de Mircea Crişan un om simplu, Nelu Manciu, agent de pază la magazinul Billa din Salonta, întâlneşte pe malul canalului unde obişnuia să pescuiască un emigrant turc (kurd), care fusese din motive neclare abandonat de reţeaua de călăuze clandestine. Cei doi nu se înţeleg deloc în cuvinte şi cu toate acestea se înţeleg perfect. În afară de ”Almanya” nu se distinge nimic din litania turcului, iar românul nu rosteşte nici el ” pe înţeles” decât un singur cuvânt nemţesc, ”morgen”, pe care fugarul pare să-l descifreze ca promisiune şi speranţă pentru o salvare apropiată. E o situaţie remarcabilă care arată cât de importante sunt de fapt presupoziţiile nerostite. Fără cuvinte inteligibile, emigrantul clandestin din estul Anatoliei şi ardeleanul din Salonta, care îl găzduieşte şi îl ascunde de autorităţi, comunică de minune, reuşind şi unul şi altul să intre perfect în ritmul sufletesc al celuilalt, să-i perceapă temerile, îndoielile şi să-i anticipeze intenţiile. E cu siguranţă o realitate deprimantă pentru cultura occidentală a cuvântului şi a legii şi pentru tot ce înseamnă normativismul explicit al vieţii moderne. Filmul constată că oamenii pot convieţui fericit şi fără schimb de mesaje protocolare şi în absenţa legilor scrise, plasându-se la nivelul unei vieţi infra-politice. Ficţiunea are, desigur, privilegiul că poate vorbi despre umanitatea luminoasă a acestui tip de relaţie fără să se teamă de vreo urmare penală.

Filmul lui Mircea Crişan are însă o relevanţă particulară pentru problematica Schengen. Pentru că nu doar eroul povestirii se opune legilor privitoare la tranzitul către ţările vestice, ci, în felul lor insesizabil, şi poliţiştii români de frontieră. Într-un episod de un dramatism bine dozat, poliţiştii îl iau pe eroul povestirii, Nelu Manciu, la o plimbare pe fâşia de protecţie şi îi arată cu ajutorul aparatelor de vedere noctură pe fugarii care aşteaptă să treacă. ”Toţi ăia vor să ajungă în America, sau unde (....) vor să ajungă. Credeţi că nu îi lăsăm? Îi lăsăm! De ce să ne batem capu cu ei?! Să le facem acte, avocaţi, să-i spălăm (....), să meargă fiecare în p...mă-sii, unde-o vrea!” ”Vedeţi domnu’ Manciu, noi i-am putea prinde, dar ce folos, că vin alţii după ei. Noi câţi sântem aici? Doi-trei oameni!” În cele din urmă nici pe turc nu îl arestează cu adevărat, deşi îl descoperiseră de mult şi îi tot dăduseră târcoale, ci îl escortează pur şi simplu în afara zonei lor de jurisdicţie, îndemnându-l să plece la Bucureşti şi să ceară sprijin la ambasada ţării sale.

Semnificativ este că poliţiştii români de frontieră sunt tineri, bine instruiţi au tehnică de vârf la dispoziţie, maşini şi elicoptere de patrulare, văd şi aud tot ce se întâmplă, dar ei manifestă un anumit relativism sceptic, un sentiment curios al zădărniciei care dizolvă orice hotărâre. Ei nu cred, pur şi simplu, în rostul misiunii cu care au fost investiţi. Sunt ei propriu-zis corupţi? Probabil că nu, dar cu siguranţă că nu se simt solidari cu lumea pe care o protejează şi că modul lor de a fi este descurajant pentru cei care au pus la punct un sistem de frontiere inviolabile, o fortificaţie în calea migraţiei şi a sărăciei.

Vorbim, desigur, despre o ficţiune cinematografică. Dar, aşa cum ştim, ”dacă nu ar fi, nu s-ar povesti”, dacă nu ar exista în această poveste un adevăr, ea nu ar reuşi să fie convingătoare. Or, ardeleanul care se revoltă molcom împotriva legii, care se ciocneşte invariabil de vameşul ungur, singurul oficiant integral al legilor Schengen, pare un personaj desprins cu totul din memoria colectivă a Transilvaniei.

Problema occidentalizării în sensul acesta al rigorii legale este veche şi nu se limitează câtuşi de puţin la Transilvania. În 1935, de exemplu, Mircea Vulcănescu fusese numit director la Vămi şi se confrunta acolo cu două morale total diferite. Pe de o parte morala legii inflexibile în spiritul occidentalismului (”Morala kantiană e morala perfectului funcţionar”, scria el în jurnal) şi, pe de alta, morala laxă a sentimentului şi a cazului particular. Vulcănescu trebuia să facă faţă unei avalanşe de solicitări pentru derogări de diferite feluri şi, în cele din urmă unei corupţii endemice, imposibil de înfrânt definitiv, câtă vreme ”intervenienţii sunt aşa de tenaci, aşa de inteligenţi şi aşa de inventivi în găsirea formelor prin care viaţa să se strecoare printre texte”.

Reflexiile sale dezvăluie o conştiinţă scindată dramatic: ”Adevărul e, scria Mircea Vulcănescu, că luptând pentru legalitate, lupt acum exact împotriva ideilor mele de totdeauna. Şi mai ales contra vieţii. (...) Procedând astfel îmi dau seama că îmi trădez convingerea intimă, că angajamentul meu legalist trădează nu numai pe Nae Ionescu şi tot ce ştiu de la el, dar şi dispreţul specific românesc faţă de norma abstractă, necesară şi universală şi predilecţia noastră de hatâruri.” Mircea Vulcănescu încheie astfel nota sa din 8 august 1935: ”Nu-ncape îndoială că, la fel ca tata, lucrez azi pentru România modernă, pentru europenizare. Trădare?” („Limite”, nr 44-45, München, 1985)

În filmul lui Mircea Crişan, turcul este, fie prin alegere premeditată, fie instinctivă, un personaj simbolic, căci el întruchipează, în imaginarul românesc, Orientul însuşi întemeiat pe tocmeli şi hatâruri, iar ungurul este, cel puţin pentru ardelean, imaginea persecutorie a legii imperiale occidentale.

Filmul acesta, deşi nu mai este foarte nou, rămâne perfect relevant, căci din păcate problematica Schengen rămâne la fel de nouă ca în prima zi în ciuda tututor evoluţiilor politice. Căci, de fiecare dată când apare în dezbaterea publică, subiectul uimeşte şi contrariază. Ceva încă nu merge, România nu este încă pe deplin pregătită şi nimeni nu poate spune de ce, într-un mod complet şi convingător. Este adevărat că se spun totuşi multe lucruri precise, dar ele par să fie doar fragmente dintr-o motivaţie mai amplă, dezvăluită numai pe jumătate. Filmul acesta adaugă în schimb ceva important, care prilejuieşte, dincolo de abordările convenţionale, o înţelegere mai profundă.

Horaţiu Pepine