O temă de gândire pentru Comisia Europeană

Politica românească se găseşte din nou în impas. Preşedintele, Traian Băsescu, a amânat o decizie în privinţa şefilor de parchete propuşi de ministrul de Justiţie, Mona Pivniceru, încercând totodată să declanşeze o nouă dispută juridică asupra unei teme care părea să fie de multă vreme clarificată. Cine ar trebui să-i propună pe şefii parchetelor, Ministrul de Justiţie sau CSM?

"Am o problemă care este la zi", a spus preşedintele la reuniunea CSM de la finele săptămânii trecute. "Şi, sigur, puteţi să îmi spuneţi: Domnule preşedinte, cum de nu aţi observat-o până acum? E foarte simplu, nu a fost în atenţia mea din punct de vedere procedural. Propunerea de la Ministerul de Justiţie pentru funcţia de procuror general şi procuror şef DNA. (...) Eu am primit propunerile. Nu discut procedura, s-a discutat cu dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi cei mai pricepuţi. Avem un articol 134 în Constituţia României care spune aşa: CSM propune preşedintelui României numirea procurorilor şefi. Propunerea trebuie să vină la mine de la CSM", a spus Traian Băsescu. În consecinţă preşedintele a cerut CSM un punct de vedere, anunţând că până atunci va amâna orice decizie privind numirea procurorilor.

Toată lumea ştie însă nu doar că preşedintele a ignorat până acum art 134 din Constituţie, dar şi faptul că a susţinut mereu din 2005 încoace exact contrariul a ceea ce spune astăzi. Imediat după alegerile din 2004, noul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, a iniţiat schimbarea legii privind statutul magistraţilor, instituind o procedură nouă prin care procurorii şefi sunt propuşi de ministrul de resort şi nu de CSM. Legea, adoptată prin asumarea răspunderii, a fost atacată de PSD la Curtea Constituţională, care, aşa cum ne amintim, a invalidat unele aspecte ale legii, dar nu şi procedura de numire a procurorilor în funcţiile de conducere. În motivarea deciziei Curţii din vara lui 2005, se arăta că : ”Nu există nici un text constituţional care să reglementeze numirea în funcţiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condiţiile reglementate de lege”. Aşadar, din acest punct de vedere formal, orice lege ar fi fost bună.

Dacă astăzi s-ar ajunge la o nouă examinare a legii la Curtea Constituţională, ar fi firesc să ne aşteptăm la o soluţie identică. Să remarcăm şi faptul că preşedintele nu citează corect articolul 134 din Constituţie, el strecurând prin formulare propriul său punct de vedere. Constituţia nu vorbeşte despre numirea ”procurorilor şefi”, ci despre numirea procurorilor ”în funcţie”, ceea ce înseamnă altceva.

Preşedintele pare aşadar să adopte punctul de vedere al PSD din 2005, iar USL (şi PSD implicit) - opinia Preşedintelui din aceeaşi perioadă. Această simetrie şi versatilitatea extremă a opiniilor dau de gândit.

În fine, problema este în cele din urmă una de încredere. Guvernul USL nu a reuşit încă să convingă pe plan extern că are intenţii bune în materie de justiţie. Preşedintele şi partizanii săi au susţinut atât de insistent că unicul scop al USL este să numească procurori şefi obedienţi, încât juriştii Comisiei de la Veneţia s-au simţit şi ei obligaţi să facă o trimitere la acest aspect : « Comisia de la Veneţia nu are posibilitatea de a verifica afirmaţiile Preşedintelui, potrivit cărora suspendarea sa din funcţie are ca scop numirea unor procurori care să frâneze lupta împotriva corupţiei ». Comisia nu confirmă, dar prin consemnarea ipotezei, îi conferă totuşi acesteia o anume plauzibilitate.

În acest contex extern, preşedintele este încurajat să susţină că USL are cele mai rele intenţii şi că procedurile trebuie schimbate în aşa chip, încât guvernului să i se răpească puterea. Unii sunt deja gata să pledeze pentru acest punct de vedere, în ciuda faptului că CSM, din cauza fracturii interne tot mai pronunţate şi a unei polarizări a opiniilor, nu pare nici el să ofere depline garanţii de neutralitate politică.

Dar problema ar trebui privită într-o perspectivă mai largă. Dacă admitem schimbarea permanentă a procedurilor, România va continua să trăiască într-o gravă instabilitate legislativă, într-o ambianţă în care binele va părea doar rezultatul întâmplător al unor împrejurări fericite. Or, România are nevoie în primul rând de instituţii solide capabile să funcţioneze acceptabil indiferent de cine câştigă alegerile. Dacă un guvern care este susţinut de 2/3 din membrii Parlamentului nu este capabil să propună nişte procurori cinstiţi, atunci lucrurile sunt mai grave decât par şi o nouă jonglerie cu legile nu va salva decât aparenţele. Este o temă de gândire în primul pentru Comisia Europeană.