O perspectivă nouă asupra demografiei

Subiectul demografiei preocupă pe mulți, dar enervează pe și mai mulți. Ideea după care oamenii ar fi o turmă administrabilă ca șeptelul, cu nașteri calculate și vaccinuri obligatorii, atentează la sentimentul demnității individuale. E de înțeles și există temeiuri profunde ca omul să refuze acest tratament, dar, pe de altă parte, cunoaștem motive la fel de serioase ca problema să nu fie eludată. Conform unui calcul simplu - și fără să luăm în considerare evoluția migrației - până în 2060 românii vor fi 15 milioane și jumătate, dintre care peste 5 milioane de vârstnici (v. Academia Română). Liberalii, în programul de guvernare relansat la finele săptămânii, se preocupă și ei de acest subiect. Ei preiau în mod explicit ideile conținute în programul electoral al lui Klaus Iohannis.

Să lămurim mai întâi cadrul general. Politica demografică – o invenție a modernității recente - a fost un instrument important al naționalismului fascist ca și a celui comunist. Într-un discurs din inauarie 1924, Benito Mussolini aducea un omagiu poporului ialian ”muncitor și prolific”, iar de-a lungul deceniilor următoare avea să pună un mare accent pe încurajarea familiilor numeroase și consolidarea sentimentului patriotic și religios, interzicând totodată orice propagandă privitoare la tehnicile anticoncepționale (v. Denise Detragiache, persee.fr). În ultimile decenii ale regimului comunist, Nicolae Ceaușescu instituia titlul de ”mamă eroină” și interzicea avorturile, fără nicio referință religioasă de astă dată. Mussolini deplângea decadența ”rasei italiene” adică a ”poporului italian în expresia sa fizică”. Ceaușescu, în schimb, nu mai invoca nimic în afara autorității partidului și a planurilor cincinale, dar cultiva totuși, incognito, un riguros etnicism în toate planurile administrației.

Sunt lucruri pe care le știm, dar care nu ar trebui să ne împiedice să gândim limpede și distinct. Naționalismul întemeiat pe rasă nu mai are nicio legătură cu preocupările de astăzi care privesc capacitatea unei comunități delimitate de a se autoadministra în mod eficient. Să ne gândim bunăoară cum va arăta Europa peste 40 de ani. Va fi ea un stat mare multinațional cu un guvern central unic și delegări regionale, așa cum îl imaginează un Guy Verhofstadt sau Daniel Cohn-Bendit? Este puțin probabil ținând seama de reculul tot mai vădit al procesului de integrare europeană. Marea Britanie, după victoria conservatorilor, se pregătește să voteze părăsirea Uniunii și pretinde, în orice caz, o stopare a procesului de integrare, Polonia, odată cu victoria lui Adrzej Duda, candidatul PiS va deveni puțin mai eurosceptică, Ungaria afișează de mult timp poziții de dizidență ostentativă, zona euro traverseaza o perioadă de mare incertitudine din cauza Greciei, așa încât admițând că, la un moment dat, cursul ascendent al integrării o să fie reluat, va fi târziu ca să putem vorbi de evoluții spectaculoase în următoarele trei decenii. Asta înseamnă că o țară ca România este nevoită să se gândească de pe acum ce va face cu sistemele ei centralizate de pensii și asigurări sociale.

Programul PNL reține un aspect important: ”Dependenţele economice individuale din societatea românească actuală sunt mari și în continuă creștere. Astfel, rata de dependenţă economică a vârstnicilor, determinată ca raport între persoanele în vârstă inactive (65+) şi populaţia ocupată totală (20 – 64 ani) va crește de la 32 în 2010 la 109 în 2060, în timp ce rata totală de dependență ca raport între populaţia inactivă totală şi populaţia ocupată va crește de la 131 în 2010 la 217 în 2060.” (Programul PNL, p. 165)

Iată cum naționalismul se varsă în social și, din ideologie, devine pragmatism, iar statul național se reduce, în esență la statul social. Ar putea fi eludate aceste preocupări fără ca oamenii care locuiesc pe teritoriul acestei țări să riște o gravă criză socială? Adoptarea în următorul deceniu a mondei euro va complica și mai mult problema, căci statul va fi lipsit de pârghiile monetare. Nu putem anticipa cu adevărat viitorul, dar anumite lucruri pot fi întrevăzute la fel ca fenomenele meteorologice.

Deocamdată nimeni nu face nimic. Se vorbește doar, dar e un progres și acesta, căci până mai ieri subiectul era reprimat cu grijă pe toate canalele. Liberalii propun mai multe politici care pretind însă un comentariu distinct: unele par discutabile, altele sunt foarte bune, dar rămân prea vagi. În orice caz, e un început de discuție.