O mutaţie politică surprinzătoare

Un sondaj de opinie recent pune în lumină o mutaţie spectaculoasă, trecută de regulă cu vederea. La întrebarea "Dvs. Personal aveţi încredere în următoarele instituţii?", răspunsurile aduc mai multe noutăţi, dar cea mai însemnată este aceea că Parlamentul a ajuns să se bucure de mai multă încredere decât Preşedinţia. Indiferent ce loc ocupa în trecut Preşedinţia, Parlamentul se găsea invariabil pe o poziţie in ferioară. Acum însă Parlamentul are 24% încredere şi Preşedinţia numai 22%.(Avangarde, 21-28 aprilie 2013)

Totuşi încrederea în Parlament nu a crescut (ceea ce dă pe mai departe de gândit), dar a scăzut dramatic încrederea în instituţia prezidenţială. Ceea ce este neclar este dacă participanţii la sondaj au asimilat spontan încrederea în Traian Băsescu cu încrederea în Preşedinţie, ca instituţie impersonală. Este însă foarte posibil să se fi întâmplat astfel căci la altă întrebare, respondenţii manifestă încredere în Traian Băsescu în proporţie de 21%.

Câtă vreme funcţia prezidenţială este atât de mult personalizată, creşterea şi descreşterea încrederii ţine în cea mai mare măsură de evoluţia preşedintelui în exerciţiu. Preşedintele Traian Băsescu a coborât încrederea în instituţia pe care o conduce la cele mai joase cote din perioada post-revoluţionară. Fosta sa purtătoare de cuvânt, Adriana Săftoiu a avut o explicaţie sugestivă: “preşedintele nu a ajuns încă să preţuiască omul mai mult decât se iubeşte pe sine”.

E adevărat însă că tipul acesta de explicaţie “sensibilă” nu dă seama de întreaga întindere a problemei politice. Mult mai relevant este faptul că preşedintele (indiferent de resorturile sale psihologice) a tins să preia în mâinile sale întreaga putere executivă şi să subordoneze prin diferite procedee şi puterea legislativă. Interesant este că mulţi militanţi din zona dreptei prezidenţiale citează frecvent analizele Comisiei de la Veneţia fără să bage de seamă că acest for descrie, printre altele, cu amănunţime mecanismul prin care Executivul a transformat Legislativul în simplu spectactor. În 2011 au fost date 140 de ordonanţe de urgenţă adică mai mult de 10 ordonanţe de urgenţă pe lună: În fiecare săptămână a anului 2011 inclusiv în vacanţa de vară Guvernul Boc-Băsescu a emis cel puţin două ordonanţe de urgenţă. Ritmul este ameţitor şi arată adevărata dimensiune a dezastrului instituţional. Nicio instituţie a democraţiei nu mai funcţiona corect, iar atunci când legile ajungeau totuşi la Parlament am asistat şi la neverosimile fraude. Nu în ultimul rând Executivul condus de facto de preşedinte a recurs la asumarea răspunderii în cele mai sensibile probleme ale societăţii. Un singur exemplu: Legea educaţiei a fost concepută la Cotroceni de o echipă de specialişti care dubla echipa guvernamentală şi a fost adoptată fără dezbatere parlamentară prin asumarea răspunderii, după cele mai contradictorii decizii pe care le-a dat vreodată Curtea Constituţională.

În plus, preşedintele care monopolizase practic Executivul şi îşi subordonase Legislativul îi numise pe şefii serviciilor secrete şi pe şefii parchetelor şi obţinuse, în sfârşit, prin jocul duratelor de mandate, o majoritate favorabilă la Curtea Constituţională, părînd că nimic nu i se mai poate opune.

Fraza Adrianei Săftoiu ar putea fi obiectivată astfel: “preşedintele nu a renunţat niciodată la nimic din ce putea obţine dacă nu întâlnea o opoziţie eficientă”. Rezultatul este îngrijorător, chiar dacă nu ar trebui poate să tragem concluzii mecanice cu privire la viitoarea ordine constituţională.