O campanie mai fierbinte ca niciodată

Niciodată alegerile pentru Parlamentul European nu au fost în România atât de încordate. Au fost până acum două rânduri de alegeri, în 2007 şi apoi în 2009, dar de fiecare dată am asistat la o simplă formalitate. Prezenţa la urne a fost exact pe măsura ambianţei. În 2007 s-au prezentat la urne 29,46%, iar în 2009 au fost chiar şi mai puţini: 27,67%.

De astă dată însă partidele s-au mobilizat într-o manieră surprinzătoare, care aminteşte mai curând de ambianţa alegerilor legislative naţionale. Mai ales opoziţia, fireşte, aruncă în luptă o energie fără precedent, cu toate consecinţele pozitive, dar şi negative. PDL şi PMP au organizat mitinguri şi au lansat campanii de protest, PNL la rândul său e prins într-o febrilă campanie de reformulare, UDMR apasă asupra subiectelor fierbinţi şi doar PSD pare să privească alegerile cu ceva mai multă relaxare.

O explicaţie ar putea fi tocmai situaţia încurcată a ”dreptei”. Niciuna din aceste trei grupări PNL, PMP şi PDL nu luptă pentru a smulge din electoratul Guvernului, ci se luptă, în linii mari, pentru acelaşi electorat, într-un spaţiu foarte restrâns. Surescitarea aceasta fără precedent pare un efect al stenohoriei. Rezultatul ar putea fi în mod suprinzător creşterea foarte mare a numărului de alegători la urne.

Pe de o parte, funcţionează, desigur, dezinteresul verificat faţă de alegerile europene, pe de alta, animaţia fără precedent a vieţii politice ar putea să învingă într-o oarecare măsură apatia. Un institut de sondare a opiniei publice (IRES) care a măsurat intenţiile de vot în luna martie a anunţat o evoluţie fără precedent. Sondajul a propus o scală de la 1 la 10, nota cea mai mică însemnând ”foarte sigur nu merg la vot”, iar nota maximă ”foarte sigur merg la vot”. Notele intermediare înseamnă grade diferite de certitudine. În mod surprinzător, 47% din alegătorii din România (doar ei au fost testaţi) au ales nota maximă şi alţi 7% au ales nota 9.

Chiar dacă aceste date nu se vor confirma integral, căci alegătorii aflaţi în afara graniţelor nu au fost cuprinşi în cercetare, am putea asista la un scor mai apropiat de alegerile parlamentare naţionale. În toamna lui 2012 s-au prezentat la urne 41,76% din alegătorii înscrişi pe listele electorale.

Probabil că fără perspectiva alegerilor prezidenţiale nu ar fi avut loc această mobilizare. Urmarea unei prezenţe mari la vot ar avea efecte greu de calculat, dar care vor afecta în primul rând rezultatele formaţiunilor mici, aşa cum este UDMR. În 2007, pe fondul unui abstenteism masiv, cei 431.739 de alegători unguri au reprezentat 8,92%, un procent mai mare decât ponderea populaţiei maghiare. În 2009, în condiţiile unui absenteism similar, UDMR obţinuse 5,52% din voturi, dar numai pentru că 3,44% votaseră cu Tökes Laszlo, care candidase ca independent. În total s-au prezentat la urne 459.462 de alegători. Or, dacă anul acesta prezenţa la urne va fi la fel de numeroasă pe cât anunţă sondajul IRES, UDMR riscă, dacă nu se mobilizează mai mult ca de obicei, să nu atingă pragul. Aşa se explică de ce un subiect fierbinte şi mobilizator ca autonomia a revenit în prim plan. Resuscitarea subiectului nu are nicio legătură cu aşa-numitul precedent din Crimeea.

De asemenea, putem presupune că formaţiunile mici ca Forţa Civică sau PNŢCD vor fi la rândul lor serios ameninţate, căci mobilizarea la vot se va face cel mai probabil în beneficiul partidelor ofensive şi ambiţioase, care vor să demonstreze ceva. Nu putem spune nimic despre Noua Republică, care nu apare în niciunul din sondajele publicate. Cu toate că această formaţiune are cea mai bine precizată ofertă pentru Europa, partidul intră mereu la „altele”, ca dovadă că votul va fi dat în continuare pe considerente exclusive de politică internă. Poate că mai e şi faptul că Marea Britanie şi cu deosebire conservatorii britanici, cu care s-au asociat noii-republicani, au devenit foarte antipatici în opinia publică românească. Libera circulaţie contează se pare mai mult decât orice alte considerente, cum ar fi cele legate de federalism sau conservarea statului naţional.

Acesta este orizontul de aşteptare al publicului românesc şi partidele ”cu experienţă” se adaptează.