O apocalipsă de carton

Preşedintele Traian Băsescu susţine cu insistenţă şi, odată cu el, presa care îi este favorabilă, că USL „atacă” instituţiile independente ale statului şi că tocmai acest fapt ar reprezenta marele risc al momentului. Se prea poate ca USL să nu aibă cele mai bune gânduri cu privire la anumite instituţii, (deşi culpabilizarea preventivă nu este cea mai bună atitudine), dar se ocultează în felul acesta că instituţiile invocate, CCR sau Avocatului Poporului ca să le numim pe cele mai importante, nu au fost independente şi nu au reuşit să-şi câştige un nivel minim de respectabilitate.

Dacă opinia publică internă şi externă ajunge să creadă, în urma acestui discurs reluat cu insistenţă pe cele mai influente canale, că până la venirea USL la guvernare instituţiile vitale ale statului au fost imune la arbitrariul partizan, atunci totul este pierdut. Riscul este să se rătăcească cu totul reperele, căci dacă perioada Băsescu-PDL este astfel idealizată, atunci oameni de bună credinţă, dar insuficient informaţi şi purtaţi de valul indignării mimetice, vor ajunge să ceară restaurarea situaţiei anterioare. La orice dificultate, lumea exigentă, dar care suferă de această stranie amnezie atât de răspândită, va cere restaurarea instituţiilor lui Traian Băsescu.

Problema ”politizării” instituţiilor sau, cu alte cuvinte, a ”privatizării” lor este vastă, căci priveşte toate compartimentele statului fără excepţie. Ar fi o greşeală să abordăm fiecare instituţie separat ca şi cum ar reprezenta o problemă distinctă. Experienţa de peste 20 de ani a democraţiei recente ne arată că este vorba de motivaţiile cele mai intime ale activităţii politice şi, prin urmare, de un viciu care pretinde abordări radicale.

Am evocat cu alte prilejuri un episod puţin cunoscut, dar semnificativ, căci conţine întreaga problemă ca şi dificultatea de a-i găsi o soluţie. După 2009, când, graţie unor maşinaţii parlamentare, venea la putere guvernul Boc în alianţă cu PSD, s-a pus problema epurării întregii administraţii de reprezentanţii opoziţiei, PNL şi UDMR. Nu era nimic nou, căci toate guvernele procedaseră la fel, dar de data aceasta, amploarea şi caracterul sistematic al acţiunii au părut de o cruzime fără precedent. PDL îşi lua revanşa pentru umilinţele din anii trecuţi şi aborda subiectul mai tăios ca niciodată.

Am asistat însă atunci la o reacţie singulară şi care a fost trecută sub tăcere, dar care continuă să aibă o valoare morală şi politică excepţională. Deputatul PDL de Ploieşti, Sever Voinescu, a scris pe blogul său că singura cale de a întrerupe spirala sângeroasă a politizării este ca cei care se află la putere să facă un sacrificiu de sine! Poate mai spectaculos decât acest îndemn, care cerea propriului partid să renunţe la una din motivaţiile cele mai puternice ale militantismului partizan, a fost tăcerea de plumb care a urmat. Este greu de spus ce s-a întâmplat cu deputatul Sever Voinescu, care nu şi-a reînnoit îndemnul şi care, după o carieră lipsită de glorie, a renunţat să mai candideze. Dar ideea (ca şi înfrângerea sa) a pus în evidenţă că politica românească ar putea depăşi cercul vicios care îi iroseşte puterile numai printr-o abordare radicală.

La fel ca PDL în trecut, USL nu pare deloc animat de idei generoase. Sacrificiul de sine, pe care îl propunea fostul deputat de Ploieşti, pare în politica românească o idee nevrotică, dar dacă o dezbrăcăm de aura sa tragică, nemotivată (căci nu moare nimeni dacă nu ocupă o funcţie publică!) observăm că este de fapt o soluţie practică avantajoasă pe termen lung. Un partid poate pierde astfel anumite loialităţi, dar câştigă în schimb altele mai puternice.

Se pare că Sever Voinescu cerea propriului partid mai mult decât acesta era dispus să accepte. Totuşi, de aici se poate extrage o lecţie: în absenţa unui model de superioritate morală, partidele româneşti nu mai pot rezolva această gravă problemă a politizării instituţiilor decât împreună, în cadrul unui moratoriu. Dar acum ne aflăm, din păcate, într-un moment politico-psihologic cu totul nepotrivit.

În sfârşit, îndemnul la sacrificiu de sine pe care un militant îl adresa propiului partid, dovedeşte mai convingător decât orice altceva că gruparea din care făcea parte nu avea alt scop decât să acapareze toate ”instituţiile independente” pe care preşedintele le ”apără” astăzi. Cine cunoaşte cifrul politicii româneşti, a înţeles deja că aceste instituţii au fost deja populate cu persoane loiale din propria tabără. Curtea Constituţională, o piesă vitală în angrenajul statului, nu face excepţie. Judecătorii, aşa cum ştim, sunt numiţi de preşedinte şi de majoritatea simplă din parlament, exprimând astfel riguros anumite înclinaţii politice. Cei care apără astăzi independenţa Curţii Constituţionale din România ignoră că, oriunde în altă parte în Europa occidentală (cu excepţia discutabilă a Franţei), judecătorii sunt numiţi cu majorităţi calificate de 2/3 sau 3/5 în aşa chip, încât să se evite numirea unor persoane cu preferinţe politice sau ideologice prea subliniate.

În consecinţă, este bine să atragem mereu atenţia asupra valorii unor instituţii nepartizane, dar având totodată mereu în faţa ochilor toate derapajele din trecut şi, mai cu seamă, evitând orice idealizare. Nimic nu este mai deprimant decât să vezi astăzi oameni care, în preajma votului din 9 decembrie, se pregătesc parcă de o apocalipsă.