1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

O altă perspectivă despre închisorile CIA

Horaţiu Pepine15 decembrie 2014

În România subiectul închisorilor secrete ale CIA nu a fost dezbătut cu adevărat niciodată. Apatia şi tăcerea tuturor, inclusiv a presei, pretinde o explicaţie.

https://p.dw.com/p/1E4Gq
Imagine: AP

Singura replică românească privitoare la subiectul închisorilor CIA a fost furnizată de fostul şef al SIE, Ioan Talpeş, de fapt una din persoanele care au jucat un rol central în relaţia româno-americană după 11 septembrie 2001. Într-un interviu din Adevărul, Ioan Talpeş oferă o versiune proprie asupra evenimentelor, prin care se străduieşte să pună România la adăpost de o eventuală răspundere morală.

Aşa cum se ştie deja, Ioan Talpeş nu mai neagă existenţa ”închisorilor” CIA, dar neagă faptul că autorităţile ar fi ştiut ceva despre activităţile care au fost desfăşurate în aceste sedii secrete. Nu avem mijloace de a verifica declaraţiile fostului director al SIE. Desigur, putem observa că înainte de publicarea raportului Senatului american, în care sunt prezentate acţiunile CIA, autorităţile române erau mai categorice în negaţia lor. A fost unul dintre subiectele asupra cărora toate forţele politice s-au pus perfect de acord.

Dosarul acestor spaţii secrete a fost preluat de administraţia Băsescu de la administraţia Iliescu, fără să se producă nici cea mai mică fisură informaţională. De asemenea, oponenţii cei mai îndârjiţi ai preşedintelui Băsescu şi care ar fi avut, teoretic, interesul să-i submineze poziţia politică (aşa cum au făcut, în definitiv, la Washington, adversarii lui G. W. Bush) au consolidat versiunea oficială.

În urma valului de critici provocate de prezentarea raportului elveţianului Dick Marty în cadrul Consiliului Europei, Senatoarea PNL Norica Nicolai a fost numită în fruntea unei comisii parlamentare menite să investigheze prezenţa pe teritoriul României a unor centre secrete de detenţie. Comisia Nicolai a confirmat însă integral versiunea administraţiei şi nu a admis nici măcar ceea ce concede astăzi fostul director SIE, Ioan Talpeş. Dacă în toţi anii din urmă, oficialii chemaţi să dea un răspuns negau categoric existenţa unor spaţii secrete care ar fi putut fi utilizate pentru detenţia prizonierilor, astăzi ei admit că au pus la dispoziţia americanilor aceste centre, dar susţin că nu aveau niciun control asupra a ceea ce se întâmpla acolo.

Aşa cum am spus, nu putem verifica declaraţiile lui Ioan Talpeş, dar ele par plauzibile. Raportarea generală a politicii româneşti faţă de Washington poate fi descrisă, într-adevăr, în termenii pe care i-a propus fostul director SIE. Vorbind despre traficul unor avioane militare americane care ar fi putut transporta deţinuţi el a spus: Nu ştiţi câte avioane coboară? Cum adică, noi ăştia, care veneam cu căciula în mână, căutam să îi convingem că pot avea încredere, le puteam spune lor: Domnule, noi nu acceptăm chestiuni de genul acesta! E uluitor când aud asemenea judecăţi. Noi, la data aia, sau cel puţin eu eram convins că trebuie să demonstrez că sunt un viitor aliat pentru SUA cât se poate de fezabil. Nu s-a discutat despre problema unor deţinuţi”.

Reiese de aici că problema de fond a românilor nu este atât chestiunea morală pe care o pune tortura ca procedeu de interogare, ci faptul că s-au găsit mereu în poziţii atât de slabe, încât nu au devenit un partener în adevăratul sens al cuvântului. Problema este că românii nu îşi permiteau să discute cu americanii despre ce se întâmplă pe teritoriul lor şi prin urmare nici măcar nu au ajuns în situaţia de a lua decizii morale controversate. Chiar dacă ar fi aflat sau ar fi bănuit măcar ce se întâmplă, responsabilitatea lor pare diminuată, de vreme ce nu au fost informaţi şi nu au participat la decizii. Dar nici măcar astăzi dezbaterea nu poate avea loc, câtă vreme politica românească se plasează într-o postură de minorat. Deşi aliaţi cu americanii, responsabilii politici români nu produc nici măcar argumente în favoarea procedeelor dure, preferând să tacă.

Aşa cum arătam mai demult, Constituţia României ea însăşi, ca şi tentativele recente de revizuire, au definit o umanitate subsidiară, una care nu îşi propune să dea seama de condiţia universală a omului, ci doar de condiţia sa locală; o umanitate care nu are sentimentul că participă la marile evenimente ale lumii şi care nu se simte răspunzătoare decât pentru ea însăşi, acceptând, senin, propria marginalitate. („Despre umanitatea subsidiară“, 21.02. 2014). Tema închisorilor CIA, a torturii şi a standardelor de detenţie, ca şi relaţia cu o mare putere globală, ilustrează perfect acest lucru. Un om cu căciula în mână nu poate fi partenerul unei dezbateri morale, ci doar cel care îi suportă concluziile.

Dar de ce a fost România atât de slabă? Din pricina dimensiunilor ei? A poziţiei geografice sau a economiei precare? În ciuda a ceea ce se spune de obicei, credem că răspunsul e negativ. Principala sursă de slăbiciune a ţării s-a găsit mereu, în grade diferite, în politica internă, în incapacitatea ei de a se gândi pe sine la scara lumii şi de a genera un model politic capabil să inspire respect. Iar remediul nu poate veni decât tot din politica internă.