Neajunsurile codului etic din şcoli

Ministerul Educaţiei a lansat de mai multă vreme în dezbaterea publică un cod etic pentru profesorii din învăţământul preuniversitar. Multe din prevederile sale sunt deja bine cunoscute şi plebiscitate de cei interesaţi. Iniţiativa a fost declanşată, aşa cum ne amintim, de cazul unei învăţătoare care organiza strângerea banilor pentru cadouri de Crăciun şi care a fost denunţată de unul dintre părinţi. Chiar dacă nu era vorba de mită propriu-zisă, situaţia a prilejuit o nouă reflecţie asupra conduitei necesare a profesorilor şi a amorsat elaborarea unui cod etic.

Cei care au participat la dezbatere au fost într-o proporţie convingătoare de acord cu prevederile acestuia care stipulează, de exemplu, că profesorul nu trebuie să strângă bani pentru materiale didactice, că nu poate face meditaţii plătite cu elevii de la propriile clase, că nu trebuie să facă politică sau comerţ în incinta şcolii ş.a.m.d. În general prevederile noului cod sunt corecte şi prea puţine sunt cu adevărat disputabile.

Şi iată observaţia cea mai importantă: noul cod conţine prevederi pe care orice om civilizat le-ar considera de la sine înţelese. Ceea ce este uimitor este că aceste interdicţii şi recomandări nu par astăzi inutile şi că societatea simte cu adevărat nevoia precizării şi reprecizării lor. Dar dacă le recitim încă o dată cu atenţie vom observa că ele sunt mult mai puţin decât jurământul lui Hippocrate, care în tradiţia unor şcoli de medicină face parte din însăşi procesul educaţional. Absolvenţii unor facultăţi de medicină rostesc la finele studiilor acest jurământ care conţine de fapt codul etic al medicului. Aşadar, deşi prevederile codului şcolar sunt simple limitări de bun simţ, care nici măcar nu angajează un devotament special, ele trebuie precizate explicit şi impuse ca norme de conduită profesorilor.

Prima observaţie este că profesorii ajung la catedră fără o minimă pregătire morală, ceea ce ar trebui să dea de gândit. Ideea masterului didactic a fost foarte bună şi ea ar trebui să fie pusă în aplicare cu rigoare. Niciun profesor nu ar trebui de aici înainte să ajungă la catedră fără să fi absolvit un master didactic, care să fie echivalentul profesional şi moral al şcolii de medicină. Chiar dacă nu ar fi obligatoriu să se instituie la finalul acestor studii un jurământ, viitorul profesor ar asuma lăuntric acele constrângeri şi obligaţii menite să-l transforme într-un bun profesor. Profesoratul nu este numai ştiinţă de carte, ci o formă de devotament faţă de elevi care trebuie înţeleasă ca datorie primordială. Jurământul, deşi este încă o practică constituţională, nu ar trebui să fie nepărat obligatoriu, dar să nu pierdem din vedere capacitatea acestuia de a aduce în viaţa instituţiilor o formă de sacralitate care le păzeşte de spiritul tranzacţionist tot mai răspândit. În fine, cu jurământ sau fără, pregărirea profesorilor ar trebui neapărat să incorporeze tema devotamentului.

Este cert însă că instituirea unui cod etic dezvăluie o mare precaritate şi faptul că oamenii ajung cu totul nepregătiţi la catedră. A doua observaţie este că imperativul moral s-a destrămat şi că el tinde să fie înlocuit cu dreptul pozitiv. Nu se întâmplă numai în şcoală, ci peste tot, dar şcoala ne-a oferit un exemplu foarte clar de felul în care dispariţia moralei atrage după sine proliferarea interdicţiilor exterioare şi a normelor explicite. Ar trebui să spunem că este bine că Ministerul Educaţiei a avut iniţiativa unui cod etic, dar din păcate – şi nu e vina cuiva anume – episodul acesta este regretabil, căci ne dezvăluie felul în care profesorii (oamenii) tind să asume prin constrângere o civilizaţie pur exterioară, una a normelor respectate mecanic.