1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Naţiune vs democraţie sau despre misiunea serviciilor de informaţii

Horaţiu Pepine24 septembrie 2014

În România nu este limpede dacă un serviciu secret cultivă naţiunea în dimensiunea sa istorică, ignorând cu bună ştiinţă normele democratice, sau dacă se dedică respectării ordinii constituţionale.

https://p.dw.com/p/1DJpM
Imagine: Fotolia/peppinoromano

Mai grav în povestea cu ofiţerul-ziarist este că unii cred sincer că apără democraţia jucând diferite roluri cu mască. De pildă Robert Turcescu a dat mereu impresia că se crede pe sine un personaj pozitiv angajat pe calea ”binelui”, acolo unde se afla şi preşedintele Traian Băsescu cu susţinătorii săi. Să ne amintim că, în urma unui proces de deliberare secret, tocmai ”talentatul” Robert Turcescu a fost desemnat să modereze dezbaterea finală dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană în 2009.

Probabil că asta îşi închipuie toţi cei care trec prin cursuri intensive de instruire: ei apără democraţia, eventual împotriva unor ziarişti ”fără discernământ” care spun tot ce le trece prin cap. Cu alte cuvinte, serviciile produc agenţi profund convinşi că, acţionând împotriva libertăţii cuvântului, apără democraţia. Sau poate că suntem naivi: poate că în decursul instrucţiei, ei nu folosesc termenul ”democraţie” decât pentru urechile publicului larg şi nici atunci întotdeauna, preferând să vorbească despre ”siguranţa naţională”. Atât doar că serviciile, dacă nutresc cumva asemenea idei, se găsesc într-o aporie, căci ele îşi propun să apere ”siguranţa naţională”, sugrumând, pe ici pe colo, democraţia. Iar urmarea logică este că democraţia şi siguranţa naţională sunt lucruri diferite.

Pentru un cetăţean al SUA o asemenea constatare ar fi un scandal. Dar pentru ţările din Europa de Est, desprinse din comunism acum 25 de ani, este cât se poate de firesc. E foarte probabil ca, nu doar seriviciile, dar şi politicieni cu înalte responsabilităţi şi chiar o bună parte a opiniei publice, să gândească la fel. Asta ar explica mai bine de ce atâta lume se arată conciliantă faţă de cazul Turcescu, considerînd că, în definitiv, omul era patriot. Naţiunea şi democraţia sunt, aici în Europa de răsărit, lucruri complet distincte.

În primul rând, această disociere ţine de lunga istorie a naţiunilor europene, a căror memorie conţine o perioadă predemocratică vastă prin comparaţie cu democraţia modernă. Naţiunea precede democraţia şi unii speră, poate, să-i supravieţuiască. În esenţă, situaţia acesta cuprinde şi Europa occidentală, pentru care democraţia este un fenomen recent cu precedente mai vechi sau mai noi. America însă se confundă cu democraţia. Naţiunea americană este democraţia însăşi şi este greu de acceptat pentru un american limitarea democraţiei în numele siguranţei naţionale. Dacă vigilenţa anticomunistă a lui McCarthy din anii 50 ai secolului trecut a fost privită mai târziu cu atîta repulsie este mai ales din această pricină. Şi dacă împotriva acţiunilor antiteroriste recente, cu toate acoladele lor sumbre mai puţin cunoscute, s-au formulat atâtea critici este exact din acelaşi motiv. În fine, dacă Edward Snowden se consideră, cu toată sinceritatea, un bun cetăţean american, unul loial Constituţiei, este pentru că scopul cel mai înalt nu este naţiunea, ci democraţia sau mai exact democraţia-naţiune.

Europa a avut mereu rezerve faţă de aceste limitări ale libertăţilor înregistrate în ultimii 10 ani şi a părut uneori mai ataşată de idealul democratic decât America însăşi, dar să nu tragem concluzii pripite. Europa a imitat America de 50 ani încoace şi rigoarea ei a fost mai curând teama rigidă a discipolului de a părăsi litera ”textului”şi de a păşi pe teritoriul liberei interpretări. În plus, Europa se putea opune mai uşor unei dominaţii devenite excesive, folosind argumentele predilecte ale democraţiei americane. Europa nu va putea gândi însă ca America, tocmai pentru că ea continuă să se vadă pe sine ca rezultat al unei vaste istorii, în care democraţia este numai o mică parte.

Prin urmare putem accepta că disocierea dintre democraţie şi naţiune este o trăsătură a lumii vechi. Cu toate acestea instituţiile de forţă ale statului nu pot avea ca obiectiv protejarea naţiunii în dimensiunea sa istorică, ci doar în stricta ei actualitate. Or, dacă ele admit cu sinceritate modelul democraţiei occidentale, atunci ar trebui să se arate respectuoase în primul rând faţă de organizarea democratică actuală şi faţă de spiritul Constituţiei.

În mai multe ţări ale Europei occidentale (Suedia, Germania etc) instituţia cu atribuţii pe teritoriul naţional se numeşte serviciu de protecţie a Constituţiei. Este o bună rezolvare a acestei inevitabile disocieri dintre naţiune şi democraţie în societăţile cu o veche istorie. Un serviciu care apără siguranţa naţională se poate transforma uşor într-o instituţie dedicată memoriei istorice, pe când unul preocupat de respectarea riguroasă a echilibrelor constituţionale se dedică cu predilecţie democraţiei în expresia sa actuală.

În România nu este deloc limpede dacă un serviciu secret cultivă naţiunea în dimensiunea sa istorică, ignorând cu bună ştiinţă normele democratice, sau dacă se dedică respectării ordinii constituţionale. Nu e clar dacă este, în cele din urmă, naţionalist sau constituţionalist.

În orice caz, un ziarist ofiţer ca Turcescu nu face decât să consolideze impresia că naţiunea istorică tinde să prevaleze în faţa Constituţiei. Regretele sale nu s-au referit nicio clipă la încălcarea normelor democratice, invocând absurd scrupule morale sau religioase fără nicio legătură cu subiectul. Avem bănuiala serioasă că reforma serviciilor ar trebui să fie relansată.