1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Națiune și teritoriu, o relație pusă sub semnul întrebării

Horațiu Pepine20 aprilie 2015

Votul prin corespondență nu este doar un subiect de politică internă românească, ci unul care exprimă cu mare putere criza statului-națiune din Europa zilelor noastre.

https://p.dw.com/p/1FBEm
Imagine: Fotolia/chrisdorney

Una din mizele consultărilor de la Palatul Cotroceni este legea votului de la distanță. Aplicarea unei legi riguroase pretinde o adresă care să fie reperul exact al unei corespondențe de durată, or nu toți românii plecați să caute un job în străinătate dispun de o situație stabilă. Liberalul Mihai Voicu avertiza, la un moment dat, că legea nu va face miracole și că va fi nevoie, la fel ca și până acum, de noi secții de votare în străinătate.

Dificultatea aceasta atrage însă atenția asupra unei probleme cu totul noi în istoria recentă. Ideea ne-a fost sugerată de filosoful italian, Giorgio Agamben, care, meditând asupra temei refugiaților, sugera o soluție pentru o Europă viitoare, în care toți rezidenții statelor europene (cetățeni și non-cetățeni) s-ar afla în condiție de exod sau refugiu. Viziunea sa pare la prima vedere exagerată, dar românii cel puțin au creat un precedent care-i validează în bună măsură perspectiva.

De vreo 10 ani (un timp extrem de scurt), cel puțin 2 milioane de cetățeni români sunt în situația de a nu-și putea exercita drepturile, deoarece se găsesc departe nu doar de casă, dar și de locurile în care statul român este apt să organizeze secții de votare. Situația e de două ori dificilă, căci, pe de o parte, un număr însemnat de cetățeni - echivalent cu toți cetățenii unui stat mic din UE (în fapt mai mulți decât estonienii și în număr egal cu lituanienii) - sunt privați de o parte din drepturile lor, iar statul român, pe de altă parte, nu își poate exercita cu adevărat jurisdicția asupra lor. Ei nu mai sunt, de facto, cetățeni pe de-a-ntregul ai statului român și nu sunt nici cetățeni ai statului de destinație. În marea lor majoritate ei nu votează nici pentru legislativele din România, dar nici pentru cele din Italia sau Spania și, bineînțeles, nu beneficiază nici de dreptul de a fi aleși. Lor li se potrivește poate termenul utilizat de Thomas Hammar și anume acela de denizens prin opoziție cu citizens.

Așadar întrebarea este dacă o lege a votului prin corespondență (sau a votului electronic care, în esență, conține aceleași condiții de rezidență) i-ar readuce pe acești denizens români în condiția lor originară de citizens. Așa după cum a explicat vicepreședintele comisiei de cod electoral Mihai Voicu, legea va avea o arie relativ restrânsă de acțiune și nu va rezolva problema de principiu. Din acest motiv, situația rămâne foarte încordată.

Asistăm de fapt la cea mai mare criză a statului-națiune din întreaga sa istorie. Cât privește România, nici separatismul maghiar, nici expansionismul rusesc și dezlipirea Basarabiei nu au creat o criză atât de puternică, căci temeiurile însele ale acestui tip de organizare politică rămăseseră intacte. În schimb, exodul din ultimul deceniu a provocat o ruptură semnificativă între două componente indisociabile ale statului-națiune: națiunea și teritoriul. E adevărat că, după 1918 și cu precădere după prăbușirea comunismului, maghiarii au dezvoltat o întreagă teorie a națiunii extrateritoriale, dar subiecții națiunii maghiare deveniseră cetățeni români, slovaci, iugoslavi ceea ce anula forța practică a ideilor. Ungurii rămași în România deveniseră cetățeni români, iar românii din Basarabia, cetățeni sovietici și, oricât de dezagreabilă va fi fost pentru ei noua condiție, ea era, din punct de vedere formal, o cetățenie deplină.

Astăzi însă românii din emigrație au de prea multe ori trăsăturile unor apatrizi de facto sau unor denizens și nici un efort al consulatelor românești nu mai este suficient pentru a corecta situația. Statul-națiune e în criză nu doar pe teritoriul românesc, dar și pe teritoriile statelor de rezidență, care sunt nevoite, la rândul lor, să facă față unor situații cu totul noi. Faptul că Marea Britanie sau Germania și țările scandinave au hotărât să revizuiască legislația ajutoarelor sociale este expresia cea mai puternică a acestor provocări.

Subiectul votului prin corespondență nu este altceva decât fața vizbilă a acestei crize, care este mult mai profundă decât lasă să se vadă dezbaterile curente. Indiferent cum ne plasăm din punct de vedere politic față de această problemă, ca apărători sau nu ai statului-națiune, nu putem nega dificultatea în care ne găsim și slabele posibilități pe care le avem la dispoziție pentru a interveni. Giorgio Agamben identifică în aceste transformări neliniștitoare un semn pozitiv: ”Am putea să privim spre Europa nu ca spre o imposibilă ”Europă a națiunilor”, căreia deja îi putem întrevedea o catastrofă apropiată, ci ca la un spațiu ateritoritorial sau extrateritorial, în care toți rezidenții statelor europene (cetățeni și non-cetățeni) s-ar afla în condiție de exod sau de refugiu. (...) Spațiul european ar marca astfel o ruptură ireductibilă între naștere și națiune, în care vechiul concept de popor și-ar putea regăsi un sens politic, opunându-se ferm celui de națiune” (”Mijloace fără scop - note despre politică”, Tact 2013).

Apărătorii statului-națiune sunt la rândul lor tot mai elocvenți (partidele eurosceptice mai cu seamă) tocmai pentru că relația clasică naștere-teritoriu-cetățenie este tot mai mult pusă sub semnul întrebării. Așadar, mai înainte de a vorbi de soluții, să admitem că problema există.

Dacă ne întoarcem la subiectul particular al votului de la distanță, observăm un lucru paradoxal. Cei care pledează cu hotărâre în favoarea votului prin corespondență lucrează, fără să știe neapărat, în datele statului-națiune, căci acest tip de vot nu e făcut pentru diaspore mari, ci pentru studenți, afaceriști, misionari de diferite tipuri, care rămân conectați la structurile vieții naționale. În termenii statului-națiune, un refugiat sau un emigrant economic se află într-o situație provizorie, care urmează să se rezolve fie prin naturalizare, fie prin repatriere. Or, astăzi, milioane de persoane rămân într-o situație intermediară. Din acest motiv, statul-națiune ­- mai arată Agamben - nu poate da un răspuns adecvat la noua situație, căci nu are la dispoziție conceptele juridice potrivite. Și din același motiv subiectul votului de la distanță continuă să se pună cu atâta acuitate.

Ceea ce nu vedem astăzi este că românii și esticii în general se află în avangarda unor deveniri istorice pe care nu le înțelegem decât în mică măsură.