1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

„Mita” electorală din altă perspectivă

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti10 martie 2015

Este foarte posibil ca reforma finanţării politice care se pregăteşte în parlament să rateze aspectele esenţiale, iar aşa numita „mită electorală” să fie greşit înţeleasă şi supraestimată.

https://p.dw.com/p/1EoBH
Imagine: Fotolia/Unclesam

Finanţarea campaniilor electorale de la bugetul de stat riscă să creeze o dependenţă şi mai mare faţă de finanţatorii privaţi. Comisia parlamentară special instituită a eliminat susţinerea financiară privată, dar a permis ca un partid să se împrumute de la persoane fizice sau juridice, până când statul îi va deconta cheltuielile. Or, în acest detaliu stă ascuns diavolul cu toate astuţiile sale.

E uşor să ne imaginăm ce se va întâmpla. Un partid strâmtorat se va îndatora faţă de creditori care vor pune condiţii în afara contractului notarial. De ce ar fi aceştia mai dezinteresaţi decât finanţatorii de până acum? Un creditor obţine, de regulă, profit din dobândă, dar în cazul acesta nu dobânda va fi cu adevărat stimulentul, ci influenţa politică. În plus, e posibil ca adevăratul creditor să se ascundă în spatele altuia, aparent insignifiant sau benign.

Reforma îşi propune, de asemenea, să limiteze drastic cheltuielile în aşa chip, încât nici împrumuturile să nu fie foarte mari şi foarte scumpe. E adevărat că se pot găsi mai uşor sume mici decât sume mari, dar totuşi urgenţa va spori preţul creditului. Partidele, care nu au venituri proprii şi, prin urmare, nu dispun de resurse constante, vor intra mereu în criză de bani, căutând creditori disponibili. Uneori vor fi marile bănci, dar chiar în condiţii de totală transparenţă este admisibil ca toate partidele şi, în cele din urmă, toate guvernele să ajungă moralmente datoare faţă de bănci?

În fine, cine ne poate garanta că nu vor circula sume de bani pe un circuit neoficial la fel ca şi până acum? În mod oficial, partidele vor cheltui atâta cât le oferă bugetul, dar neoficial vor putea cheltui mult mai mult. De altfel şi legea actuală stabileşte plafoane nerealiste, ceea ce a făcut ca întotdeauna campaniile electorale să fie mai scumpe decât ar fi permis legea. Niciodată nu a existat un mecanism riguros de verificare a cheltuielilor, deoarece partidele se găseau toate în exact aceeaşi situaţie. De ce s-ar schimba lucrurile de aici înainte?

Adevărata problemă a constat în lipsa de transparenţă şi nu în dimensiunea sumelor cheltuite. Este ciudat însă că dezbaterea din Parlament aduce în prim plan o practică de importanţă secundară: aşa-numita „mită” electorală. Nu există dovezi că aceste cadouri interesate (găleţi şi plase cu alimente etc) ar influenţa în mod hotărâtor rezultatele alegerilor. Cu toate acestea partidele continuă să practice „mita” în virtutea unei îndelungate experienţe pozitive. Se pare că plasa cu cadouri dă, totuşi, rezultate.

Dar se pierde din vedere că alegătorii „mituiţi” ar putea răspunde favorabil la această formă de persuasiune din motive mai subtile decât se spune. Ar fi prea simplist să credem că o famile de la ţară votează cu un anumit partid doar pentru că a primit un kilogram de ulei. Este mult mai verosimil să identificăm aici o formă de potlatch, adică o variantă a unui vechi ceremonial în care oamenii făceau schimburi de bunuri şi favoruri într-un sistem reciproc avantajos de distribuire a resurselor. Or, dacă aşa-numita „mită” răspunde acestor vechi obiceiuri (care pot fi identificate cu precizie în darul de nuntă), atunci cu siguranţă că reformiştii nu înţeleg realitatea cu care se confruntă. Oamenii de la ţară votează cu candidatul care pare să înţeleagă mai bine această profundă etică a reciprocităţii. Nu pentru o plasă cu alimente, ci pentru că îl consideră pe acest candidat mai apt să continuie ceremonialul, restituind el însuşi cadoul (votul) prin acţiunea lui politică viitoare. Cu alte cuvinte, e o chestiune de limbaj şi de moravuri vechi, care nu mai sunt deloc înţelese, fiind confundate cu cea mai trivială formă de corupţie.

Iată, prin urmare, că reforma propusă nu reuşeşte să rezolve problema cea mai importantă a finanţării politice, aceea care ţine de lipsa de transparenţă şi de dependenţele nelegitime, ocupându-se în schimb de un fenomen cu totul secundar în economia vieţii politice şi care, în plus, ar putea fi înţeles greşit şi desconsiderat pe nedrept.