Migraţia „bună” şi migraţia „rea”

Remarcasem recent, după vizita preşedintelui Klaus Iohannis la Paris, dificultatea dialogului româno-european pe tema Schengen. Deşi altfel decât la Paris, în Germania s-a resimţit aceeaşi nepotrivire de perspectivă. Dar de astă dată, cei care au adoptat un ton direct au fost germanii, iar cel care a răspuns pieziş a fost preşedintele României. „Există multă sărăcie şi puţine forţe de muncă calificate. Ce poate face România pentru a-şi împiedica românii de la emigrare?”– a sunat o întrebare.

Nu putem reproduce integral replica preşedintelui Iohannis (poate fi citit pe site-ul oficial), dar am remarcat că nu a dat niciun răspuns la problema centrală ridicată de reporter, preferând să dezvolte amplu şi persuasiv un aspect secundar, cel privitor la oamenii cu înalte calificări profesionale care s-au integrat bine în societatea germană. Reţinem doar acest pasaj: „Din păcate, când este vorba despre România, se vede prima dată migraţia sărăciei, care nu este semnificativă numeric, şi se vede foarte greu şi foarte rar se discută un fenomen, care este semnificativ, este problematic pentru România şi este un câştig net pentru Germania, este vorba de migraţia forţei de muncă calificată şi foarte calificată care pleacă din România şi vine în Germania”. Şi apoi a continuat, abandonând completamente subiectul sărăciei şi dezvoltând tema emigraţiei reuşite.

Există în engleză o sintagmă expresivă pentru acest procedeu de diversiune logică, red herring, care sugerează vizual tehnica prin care se abate atenţia de la aspectul principal al discuţiei. Politic vorbind, preşedintele României nici nu avea ce să spună altceva, căci dacă ar fi admis că există cu adevărat o problemă a „turismului pentru ajutoare sociale“ şi-ar fi subminat propria pledoarie pentru admiterea în Schengen.

Dar politic nu înseamnă logic. Chiar dacă există o majoritate românească bine integrată, nu înseamnă că nu există o problemă. Şi în definitiv de ce am discuta despre românii reuşiţi? Tocmai pentru că sunt bine integraţi ei nu pot deveni subiect de conversaţie politică. În schimb, oricât de puţini ar fi aceia care provoacă probleme de un fel sau de altul, ei devin, inevitabil, subiect al dezbaterii publice. De aceea argumentul acesta că migranţii problematici nu sunt ”reprezentativi” pentru români este un non-sens politic, care, pe bună dreptate, nu preocupă în Vest.

Preşedintele României nu a dorit să răspundă la subiect, preferând să vorbească despre altceva decât ce-i interesează pe germani. Acesta este la rândul său un simptom al incapacităţii Estului şi Vestului de a purta o discuţie sinceră şi coerentă despre subiectul Schengen. Avem temeiuri să credem că, în dialogul cu cancelara Angela Merkel, preşedintele Iohannis a fost mai puţin evaziv, dar şi aceste conferinţe de presă fac parte din dialogul dintre societăţi şi culturi şi stilul lor exprimă un adevăr. Ba, am putea spune că abia în aceste locuri se manifestă cu adevărat dialogul la nivel colectiv, căci ziariştii sunt într-o mai mare măsură exponenţi ai societăţii decât politicienii aflaţi în tête-à-tête.

Am observat mai bine cu acest prilej şi capcanele corectitudinii politice. Astăzi lumea îşi interzice să mai vorbească despre „ţigani“, dar nu poate spune nici „romi“, căci s-ar expune aceloraşi reproşuri. Şi atunci limbajul acesta ingenios şi infinit evazionist spune „migraţia sărăciei“. Dar ce înseamnă asta în cele din urmă ? Nimeni nu spune şi – ceea ce este cu adevărat grav – nici nu se pot formula proiecte cuprinzătoare, dacă beneficiarii lor nu pot fi identificaţi cu mai multă precizie. Cum să formulezi politici publice, dacă nu spui cui se adresează ele ?

Ceea ce nu se vede de obicei este că limbajul acesta cu tot dinadinsul vag are funcţiuni multiple şi contradictorii. Pe de o parte îi fereşte pe cei vizaţi de o violenţă simbolică ataşată unor cuvinte vechi, dar pe de alta le permite guvernelor să nu facă nimic, să simuleze neînţelegerea şi chiar să deturneze sensul unor propuneri. Aşa se explică de ce dificultatea rămâne, peste tot, pe umerii administraţiilor locale şi de ce nu există decât abordări caz cu caz, în măsura în care se găsesc oameni excepţionali, capabili de generozitate.

Aşadar dialogul a bătut pasul pe loc. Dar se află în declaraţia preşedintelui şi un aspect care priveşte anume politica românească. Răspunsul său ne dezvăluie că nu are nicio preocupare legată de combaterea „sărăciei“ din România, probabil în virtutea faptului că „nu este semnificativă numeric“. Preocuparea bine venită pentru stoparea emigraţiei ”bune” nu poate suplini indiferenţa faţă de mizeria care pare astăzi iremediabilă.