Marile imposturi ale istoriei recente

Curtea Constituţională din Ungaria a invalidat recent o lege care limita numărul cultelor recunoscute, privându-le totodată de subvenţiile publice. Legiuitorul deplânsese inflaţia de organizaţii pretins religioase şi instituise o nouă regulă de „recunoaştere” a cultelor. Curtea a obiectat însă că procedura „recunoaşterii” e pur subiectivă, depinzând eminamente de voinţa politică a Parlamentului şi a pretins, totodată, Guvernului să limiteze arbitrariul politic căutând reguli ”transparente şi obiective”.

Este o situaţie tipică în care voinţa majorităţii este limitată de o decizie a Curţii Constituţionale. Pe măsură ce constituţiile se descoperă ca instrumente de limitare a puterii, aceste cazuri devin tot mai frecvente. În Franţa de exemplu, Consiliul Constituţional a blocat în 1993 o lege anti-imigraţie promovată de ministrul de Interne, Charles Pasqua, şi adoptată în ambele camere cu unanimitate de voturi, argumentând că legea îngrădeşte drepturi constituţionale fundamentale. Prin urmare, majoritatea politică, conectată evident la certe pulsiuni populare, revendicase o lege care să pună capăt afluxului de migranţi, dar Consiliul Constituţional frânase aceste elanuri.

Astăzi, la fel ca în Franţa, în Ungaria unii invocă puterea legitimă a poporului exprimată prin alegeri democratice, în timp ce alţii îi opun forţa drepturilor constituţionale. Se poate constata că, în general, în ultimele decenii, constituţiile democratice, care aveau ca rol fundamental de a statornici separarea şi echilibrul puterilor, tind să dobândeacă tot mai mult rolul de garant al drepturilor.

Tendinţa aceasta se regăseşte şi în dezbaterea teoretică românească. În ciuda tuturor lucrurilor care îi despart, Ioan Stanomir, de pildă, preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România, şi Daniel Barbu, profesor de ştiinţe politice şi militant PNL, au insistat mai cu seamă asupra acestui aspect, perceput unanim ca un preţios element de modernitate. Dar pentru că subiectul a fost introdus în viaţa publică românească pe un fond foarte tulbure, apare riscul unor neînţelegeri dacă nu cumva al unei veritabile imposturi.

În ultima jumătate de an Curtea Constituţională din România a tins tot mai vizibil să asume retoric şi emfatic rolul acesta de garant al drepturilor. Suspendarea preşedintelui a fost momentul în care ideea de limitare a majorităţii potenţial tiranice a ieşit din discursul de specialitate pentru a irupe pe scena mare a politicii. Curtea a avut un rol hotărâtor în desfăşurarea referendumului de demitere, prezentându-se pe sine ca stavilă în calea tiranei majoritare. Dar dacă analizăm cu grijă exemplele de mai sus şi altele asemănătoare, putem constata că instanţa românească de jurisdicţie constituţională s-a strecurat ilicit într-un rol care i-a fost, în realitate, străin.

Nu ar fi prima dată când asistăm la o impostură cu efecte grave pentru viitor. În decembrie 1989, noua putere instalată după căderea lui Ceauşescu exagerase numărul victimelor de la Timişoara pentru a impresiona opinia occidentală. De asemenea Consiliul FSN regizase datele aparente ale unei insurecţii populare cu scopul de a-şi crea baza morală pentru preluarea exclusivă a puterii. Detaliile nu sunt nici astăzi complet lămurite, dar cei care au participat la acele evenimente au serioase motive să creadă că în „revoluţia” din 1989 a existat o cantitate însemnată de ”efecte speciale”. Impostura tragică din decembrie 1989 a avut însă şi urmări apăsăstoare asupra întregii evoluţii politice a României mulţi ani de atunci înainte. În sfârşit, deşi la o altă scară şi din fericire fără dramatismul celei dintâi, pregătirea României de aderare la UE a fost o altă impostură, care se vede tot mai clar pe măsură ce trece timpul.

Au apărut însă, mai recent, toate semnele unei noi imposturi, una care ar avea scopul de a prezenta instanţa românească de jurisdicţie constituţională drept o veritabilă şi admirabilă instituţie a democraţiei liberale. Profitând de asemănările de formă şi de confuzia situaţiilor, unii dintre judecătorii de la Curtea Constituţională pretind că au blocat „cu pieptul gol” voinţa tiranică a majorităţilor. Dacă privim atent cazul legii cultelor din Ungaria sau cel al legii imigraţiei din Franţa (se pot da şi alte exemple) observăm că acolo instanţa de jurisdicţie constituţională a protejat o minoritate a cetăţenilor în faţa majorităţii societăţii, că a intervenit pentru ca migranţii săraci şi fără apărare sau cultele mici dispreţuite de majorităţile catolice sau protestante să nu fie persecutate. Or, în cazul românesc am asistat pur şi simplu la o reglare a raporturilor de putere în cadrul executivului bicefal. Ar trebui să mai precizăm că o Constituţie ca apărătoare a drepturilor dobândeşte sens deplin pe măsură ce este înţeleasă ca normă a întregii societăţi şi nu doar ca o „lege” a statului.

Este vital pentru evoluţia democratică a României şi pentru consolidarea instituţiilor sale liberale să fim atenţi la acest tip de impostură care ar spori prestigiul unei Curţi nereformate. O parte interesată din politica locală a exaltat deja rolul salvator al Curţii Constituţionale, cu toate că în trecut, în alte circumstanţe, nu ezitase să denunţe conflictele de interese în care s-ar fi găsit judecătorii sau subiectivitatea lor partizană.

Or, dacă USL va duce aceeaşi politică pe care a dus-o PDL şi preşedintele Băsescu, aceea de a „recoloniza” instanţa cu prieteni politici, impostura se va perpetua, antrenând efectele cele mai grave.

Există însă şi un alt răspuns la fel de nepotrivit. Dacă în cursul modificării Constituţiei, se va opta pentru întoarcerea la soluţia din 1991, Curtea va înceta de drept să mai fie un instrument de limitare a puterii. În prima variantă a Constituţiei post-comuniste, o decizie a Curţii trebuia confirmată în Parlament de voturile a două treimi din numărul membrilor. Or, ştim prea bine, inclusiv din istoria românească recentă, că marile greşeli se comit cel mai adesea cu unanimitate de voturi.