1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Mai e cu putință un proiect național?

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti13 mai 2015

Iată întrebarea: cum să conservi o minimă preocupare identitară fără să nu fi denunțat ca naționalist, protecționist, izolaționist, reacționar și așa mai departe?

https://p.dw.com/p/1FPHf
Imagine: imago/Westend61

Într-o emisiune de televiziune, Horia Roman Patapievici a deplâns absența unei piețe culturale în România (Realitatea TV). Este una din preocupările sale mai vechi cu privire la coagularea spațiului public ca o condiție a pieței de idei și, prin generalizare, a unei piețe pentru orice producție culturală. Artistul român - a spus Horia-Roman Patapievici - are nevoie pentru a fi validat de o piață funcțională internă, or, astăzi el este nevoit să caute validarea în străinătate pentru că aici nu are o receptare potrivită. Scriitorul a mai ținut însă să facă o delimitare:

”Judecata mea nu este una naționalistă, sunt contrariu naționalismului și eu disting ferm între a fi patriot, ceea ce eu cred că sunt, și a fi naționalist, ceea ce cred că este un mod de a dăuna patriotismului. (…) Este o judecată patriotică, dar nu de concurență între popoare, este o judecată de tip piețe culturale”.

Adevărul este că distincția dintre naționalism și patriotism nu e chiar așa de simplă pe cât pare. Și asta pentru că cele două noțiuni nu sunt complet distincte, ele având destule suprafețe de contact. Ceea ce au cu siguranță în comun este dorința afirmării de sine în planul vieții colective sau, cu alte cuvinte, o preocupare identitară. În definitiv, dacă nu ai fi animat de această dorință de afirmare colectivă (comunitară), de ce ai fi patriot? Absența riguroasă a oricărei preocupări identitare duce la individualismul pur, ca expresie ultimă a liberalismului.

Așadar fostul director ICR exprimă, cu siguranță, ambiția unei afirmări naționale, care a subîntins și proiectul inițial al ICR-ului pe care l-a condus și care avea, simptomatic, ca proiect și publicarea lui Blaga sau Noica în străinătate. Problema este că naționalismul apărut odată cu revoluțiile burgheze din secolul al XIX-lea a fost compromis total de experiențele secolului XX, iar în România recentă post-comunistă s-a confundat cu un sărăcăcios etnocentrism. Prin urmare lumea fuge de acest cuvânt, cu atât mai mult cu cât el este utilizat ca un pistol în dezbaterile ideologice. Horia-Roman Patapievici face un exercițiu dificil și paradoxal, dar unul definitoriu pentru estici și, în cele din urmă, pentru întreaga Europă prinsă în vârtejul globalizării. El caută să se debaraseze de naționalism păstrând, în schimb, unul din îndemnurile sale fundamentale: afirmarea de sine ca entitate colectivă. Dar aici e aici! Cum să conservi o minimă preocupare identitară fără să nu fi denunțat ca naționalist, protecționist, izolaționist, reacționar și așa mai departe?

Fostul director al ICR crede că rezolvă ușor dificultatea punând problema în termeni de piață. Ce presupune însă o piață culturală? În condițiile românești se impune o amplificare semnificativă a cererii, căci altfel oferta va rămâne subapreciată. Dar pentru a spori cererea, e nevoie de un amplu și, mai ales, de un îndelungat efort de recuperare culturală prin reformarea sistemului de educație la toate nivelurile sale. Nu are sens să faci proiecte de strategie culturală mai înainte de a schimba din temelii educația și de a investi mulți bani publici în toate compartimentele sale. În sfârșit, acest efort eminamente politic implică o dorință puternică de afirmare colectivă care se învecinează cu naționalismul originar, așa cum se ivea el în veacul al XIX-lea.

Prin urmare fără o mică doză de naționalism (enunțat sau nu ca atare) nu mai poate lua ființă o piață culturală proprie, căci o piață distinctă își are criteriile sale de evaluare diferite de ale altor piețe și care, în planul culturii, sunt intim legate de sentimentul identității. Orice diferență asumată politic devine proiect identitar în această lume a nondiferențierii progresive.

În termeni schematici problema se pune așa: înveți engleză, franceză, germană ca să participi la dezbaterea globală în reviste străine? Sau înveți limbi străine ca să traduci masiv pentru uz intern, înființând publicații în limba română? Nu traduc decât cei care se iau în serios, spunea foarte inspirat cineva. Într-adevăr, a crea o piață culturală românească înseamnă să te iei în serios. Să gândești ca și cum ai fi centrul însuși al lumii. Și dacă, luându-te în serios, ajungi să fii luat în serios și de ceilalți, atunci ești în măsură să organizezi un târg de carte, regional, la București. Dar e nevoie în prealabil de o nouă voință, revizuită, de afirmare identitară. Aici rezidă ambiguitatea și totodată și riscurile unui asemenea de proiect.

Întrebarea este dacă nu e prea târziu. Ceasul la care ne aflăm descurajează acest efort, chiar dacă el nu trebuie privit în opoziție radicală cu globalizarea la care asistăm. Piețele (culturale) bine organizate tind să atragă cu o forță de gravitație irepresibilă toate resursele periferice. Românii migrează pe capete iar cei cu puternică vocație culturală o fac în primul rând. Motivul este că nimeni nu are timp să aștepte (viața intelectuală activă durează cel mult 30 de ani), iar pentru că nimeni nu așteaptă, nici politica nu găsește resurse morale ca să mai construiască ceva. Iar ironia stranie este că Patapievici însuși, privit de unii ca un campion al globalizării, (în detrimentul ”autenticului” național) tinde de pe acum să pară un reacționar. În sinea lor mulți gândesc - sau mai ales acționează ca si cum ar gândi - că România nici nu are nevoie de o piață culturală proprie (una funcțională în sensul definit de fostul președinte ICR) căci există o piață europeană sau una globală la care nu avem decât să ne racordăm. În orice caz, pentru a înțelege ce ni se întâmplă, și pentru a lua decizii în cunoștință de cauză, ar fi potrivit să spunem că ”mai multă Europă” înseamnă de fapt sfârșitul oricărui proiect identitar.