1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Lungul drum spre Paradisul numit Germania

Cristian Ştefănescu28 mai 2013

De la Bucureşti până la Dortmund, drumul cu autocarul durează aproape 48 de ore. O călătorie apăsătoare spre un viitor incert, la care pornesc care tot mai mulţi români.

https://p.dw.com/p/18fLq
Imagine: DW/C. Ştefănescu

Nici nu ştii ce e: liniştea nopţii sau tăcerea apăsătoare a despărţirilor. Se aud numai câinii lătrând prin mahalalele Bucureştilor – şi mierlele fără somn. Şi, parcă, gândurile călătorilor aşteptând tăcuţi autobuzul. Duminica Floriilor nu e o zi bună pentru despărţiri. Un lung drum cu autocarul prin infrastructura întârziată a României în locul unui prânz, cu dezlegare la peşte, în familie. Un drum la capătul căruia încep lungi luni de singurătate.

În epoca zborurilor low-cost, prea puţină lume se mai urcă de plăcere la capătul lumii într-un autocar cu destinaţia Europa. Cei mai mulţi dintre pasageri sunt ”gastarbeiteri”. Pleacă la lucru în Spania, în Italia, în Germania. Autobuzul în care se urcă îi duce de-a valma la Sibiu. De acolo, drumurile li se vor despărţi. S-au întâlnit întâmplător, vieţile li se intersectează temporar, în faţa maşinii parcate acolo, în Autogara Internaţională Rahova, gard în gard cu închisoarea în care îşi plătesc – sau mai degrabă spală – păcatele politicienii corupţi; dacă politicienii de dincolo de gard şi-ar fi văzut, la vremea lor, de guvernare, poate nu s-ar mai fi întâmplat ca, de aici, din acest capăt de oraş în care picior de bucureştean normal nu ar îndrăzni să calce în creierii nopţii, să plece zi de zi câteva autocare pline cu români disperaţi în lumea largă.

Migration von Arbeitskräften von Rumänien nach Deutschland
Imagine: DW/C. Ştefănescu

Vânzătorul din chioşcul autogării nu are niciodată rest la cafea. Îţi oferă o lamă de gumă de mestecat pe care îţi vine să-l inviţi să şi-o lipească de păr. Dar îl ierţi. Bănuţii aceia sunt despărţirea cea mai puţin dureroasă. Iar cafeaua şi lumina ultimelor becuri cu filament, atârnând deasupra peroanelor autogării, e tot ce a mai rămas cald. Săptămânile viitoare şi le vor petrece în dormitoare de opt persoane, amenajate în foste dependinţe, la marginea unor plantaţii de sparanghel. Vor îngriji câte o bunică senilă, ai cărei copii lucrează toată ziua pentru două salarii din care nu îşi permit luxul unui azil de bătrâni. Sau vor împărţi o cameră de pseudo-pensiune cu un alt român, complet necunoscut, plecat şi el să câştige o pâine la construcţii, în Germania.

În aşteptarea autocarului...
În aşteptarea autocarului...Imagine: DW/C. Ştefănescu

”Gata, am terminat”. Bagajele-s în remorcă. ”Hai, repede! Repede!” Ultimii întârziaţi. ”Sănătate, mergeţi cu Dumnezeu, sănătate!”. Ultima îmbrăţişare pe peron – dacă te-a condus cineva şi ai pe cine îmbrăţişa. ”Doamne ajută, te aştept cu drag. Să-i aduci la fata mea un iepuraş... De ciocolată!”. Ultima palmă, lipită pe geamul maşinii, o privire lungă şi tristă, un oftat. ”În acest autocar rămân doar persoane cu următoarele destinaţii: Nürnberg, Heilbronn, Mannheim, Frankfurt, Giesen, Siegen, Gummersbach, Köln, Düsseldorf, Essen şi Dortmund”.

Bagaje încărcate, gata de drum!
Bagaje încărcate, gata de drum!Imagine: DW/C. Ştefănescu

De aici încolo, numai drumul. Lungul drum de aproape 48 de ore spre paradisul numit Germania.

Oraşul se pierde în urmă, un furnicar adormit sub un clopot portocaliu, la orizont. În autocarul pornit spre Europa de la capătul lumii, ”gastarbeiterii” adorm şi ei, unul după altul, unul lângă altul, moleşiţi – după răcoarea dimineţii şi hălăduiala la ore imposibile – de căldura din maşina care toarce lin. La crăpatul dimineţii vor fi deja departe.

Drumul e o lungă tăcere, spartă din când în când de sunetul telefoanele mobile. ”Ce faci, puiul lu' mama? Ce faceţi? Ce-a făcut, mă? Ieşi afară, că nu te aude mama... Cum v-aţi descurcat aseară? Nu te-aude mama bine. Hai, te pup, mamă, noi suntem în Braşov”. Şi, apoi, din nou tăcere. Mulţi pleacă pentru prima oară, pleacă în necunoscut, se duc unde au auzit că ar putea fi bine, dar nu ştiu ce înseamnă acel bine.

Şoferul face o ultimă verificare: ”Sper că toată lumea are paşaport, buletin valabil, da? Să nu ajungeţi în vamă să le aveţi expirate, că nu vă lasă să treceţi”.” Şi, iată: graniţa Schengen, graniţa cu Ungaria. Oricând se poate întâmpla vreun vameş ungur mai zelos, care să-şi fi propus să găsească măcar pe cineva în neregulă şi să-l dea jos. De fapt, trecerea singurei graniţe din drum avea să se dovedească o formalitate, chiar dacă, în trecut, vameşii au mai găsit nu doar ţigări de contrabandă, ci şi arme în portbagajul unor astfel de autocare de linie.

Şi iarăşi tăcerea asta apăsătoare. Un gulaş într-o parcare din Ungaria şi lunga noapte dinaintea unei zile la fel de lungi, cu pauze de ţigară la fiecare dintre staţii. Un autocar plin cu oameni tăcuţi şi străini unii altora, legaţi cel mult de mirajul unei vieţi mai bune. Fiecare vine cu povestea lui şi, într-un fel, se fereşte să-şi divulge secretul. Pentru a nu-i fi furat sau, cine ştie, pentru că, de fapt, undeva există un mic schelet în dulap ce nu trebuie văzut de alţii.

Şi, totuşi, gulaşul cald mâncat în pauza din Ungaria pare a ridica uşor glicemia şi moralul. Timid se leagă conversaţii. Drumul e lung şi golul e mare. Mai ales când, asemeni lui Costică, laşi în urmă, în chiar săptămâna Paştelui, în satul tău din apropierea Timişoarei, o soţie şi doi copii, cel mic de opt ani, cel mare de zece. Le e greu să înţeleagă de ce e tata plecat atâta vreme. ”Nu le convine, dar...” Tace şi priveşte în gol în asfaltul ce fuge pe sub parbriz.

Merge a doua oară în Germania. A mai lucrat cam cinci luni, peste toamnă şi iarnă. A fost angajat de un român care primeşte de la patronul german de origine turcă salariile tuturor la grămadă şi le distribuie, apoi, muncitorilor. În mână. ”Nici asigurare medicală n-am. Şi m-am interesat dacă pot să primesc bani pentru copii – dar nu-mi dau. La primărie am fost şi mi-am făcut actele. Aveam la mine certificatul de căsătorie, certificatele copiilor. Dacă nu vrea patronul să facă dintr-astea, nu ştiu... Şi cum ştiu eu nemţeşte de mă dor mâinile, ce să întreb şi ce să înţeleg?”

Îi e plictisitor să frece, aşa, toată ziua, stânga-dreapta, pe pereţi, raşchetându-i şi zugrăvindu-i. Dar face orice i se cere. Numai să-şi primească leafa. ”Oricum nu ne lasă să lucrăm mai mult de ora 5 după masa. Uneori termin deja de la 11 jumătate ce am de făcut. Dar nu-mi dă mai mult. Şi nici sâmbăta nu lucrez...”

Dar toate astea par detalii. Important e că apucă să câştige. Până-n 700 de euro pe lună, plus cazarea şi masa. Berea o cumpără de la discounter şi o bea cu băieţii în cameră. Un polonez, restul români, de prin Vâlcea. Toţi cu familiile rămase acasă. De data asta o să aibă noroc – va munci, undeva lângă Nürnberg, într-un sat cu o singură cârciumă, în care berea costă oricum patru euro, pentru un patron pakistanez, la anvelopat blocuri. Blocuri de pensionari. A mai trecut pe acolo de câteva ori. ”Aici e bine. Tot timpul iese câte o băbuţă la geam şi îţi mai dă o cafea... La un moment dat dai pe dinafară de atâta cafea. Dar ce poţi să faci? Să zică că-s ţăran şi refuz?”

S-a lăsat seara. Pe monitorul din autocar, şoferii au pus un film italian în care personajul principal este un funcţionar bancar din Milano promovat director de filială undeva în sud; de când a ajuns, toată lumea îi toarnă cafele – şi nu ştie cum să refuze. Costică zâmbeşte. Dar nu e chiar zâmbetul lui. L-a lăsat în autogară la Timişoara, când le-a făcut din mână băieţilor.

Destinaţia Germania!
Destinaţia Germania!Imagine: DW/C. Ştefănescu

Noaptea se sparge odată cu vocea şoferului: ”Staţia Nürnberg. Facem pauză de zece minute. Domnule, sănătate şi drum bun!”. Costică coboară în mica autogară, prima dintre opririle pe care autocarul de Dortmund le va face pe teritoriul Germaniei. E luni dimineaţa şi plouă mărunt. Acasă era cald şi începea Săptămâna Luminată. Aici nu e nimeni să-l aştepte. Costică îşi ia din portbagajul autocarului bocceluţa cu nimicuri şi se pierde în mulţimea care aşteaptă tramvaiul. Rămâne în urmă doar o altă poveste despre mirajul unui paradis numit Germania.

Autocarul se pune iar la drum. Lung drum şi apăsătoare tăceri, până la capăt de linie. ”Staţia Dortmund. Deci... până aici. Sărbători fericite, Sănătate, Doamne-ajută! Doamne-ajută!”.

E seară, în Germania. Pe peronul staţiei de autobuz, în spatele gării centrale din Dortmund, nimeni nu aşteaptă pe nimeni. Pasagerii autobuzului sosit de la capătul lumii îşi iau bagajele şi pleacă în noapte, care încotro. Fiecare spre un viitor despre care nici unul n-are prea mult habar cum va arăta.