1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Politică

Lumea arabă în căutarea propriului viitor

Schiţă de portret a lumii arabe, la doi ani de la izbucnirea rebeliunii: Siria e în război; islamiştii au ajuns democratic la putere în Egipt şi Tunisia; Turcia oscilează între două fronturi; iar procesul de pace din Orientul Mijlociu s-a împotmolit.

Optimismul emisarului european pentru procesul de pace nu pare a avea prea mult temei. Şi, totuşi, crede diplomatul german Andreas Reinicke, care a reprezentat Berlinul în Arabia Saudită şi Siria înainte de a prelua mandatul UE, "lumea arabă se îndreaptă către mai multă deschidere şi libertate", fie şi în salturi şi nu peste noapte: "Cred că va trebui să gândim în termeni de decenii, nu de ani". Europenii ar trebui să aibă răbdare.

Bine, dar euforia de după căderea dictatorilor din Tunisia, Egipt şi Libia s-a cam stins. În vremea aceasta, războiul civil din Siria, care oripilează opinia publică, demonstrează lipsa de soluţii a lumii politice. Între timp, despre opoziţia din Bahrein, îngenunchiată de represaliile puterii, nu se mai prea aude pe canalele media de largă circulaţie.

Economistul şi politologul turc Soli Özel este de părere că evoluţiile din jurul Mediteranei marchează sfârşitul unei ordini sistemice post-otomane create de Marea Britanie şi Franţa. Özel compară acest moment cu prăbuşirea unui imperiu ("Nu e niciodată plăcut să asişti la aşa ceva"), coagulat în jurul dominaţiei arabo-sunite. Or, primul război din Golf şi zona kurdă pe post de tampon în nordul Irakului, au cam modificat această stare de lucruri..

Siria este poate ilustrarea cea mai elocventă a tendinţelor din actuala lume arabă, după expansiunea naţionalismului kurd şi ascensiunea islamului şiit; în plus, disensiunile dintre etnii şi grupuri religioase devin tot mai contondente. Şi tot Siria demonstrează cât de inflamabile sunt tensiunile, de vreme ce protestele paşnice antiguvernamentale au putut degenera într-un război civil multi-etnic şi confesional.

Să nu omitem, de la acest peisaj dezolant, că singurele patru state din regiune care pot conta pe omogenitate etnică şi religioasă sunt Turcia, Iranul, Israelul şi Egiptul. Dar nici aceste state nu sunt scutite de presiuni - interne sau externe.

Iranul a fost, de altfel, vreme de trei decenii, singurul model pentru lumea musulmană. Ca atare, nici nu s-a pus vreodată problema, în aceşti 30 de ani, unei schimbări de sistem politic. Între timp, însă, modelul statului laic turc cu  partid islamist de guvernământ începe să atragă lumea arabă. Tunisianul Radwan Masmoudi, de la Centrul pentru Studiul Islamului şi al Democraţiei, susţinut de Washington, sugerează că, fără a fi neapărat perfect, exemplul Turciei deschide calea coexistenţei dintre islam şi democraţie, chiar dintre islam şi secularism. Că lucrurile nu sunt chiar roze o punctează şi opoziţia de la Ankara, aceasta avertizând că democraţia turcă nu este una liberală de rit occidental, ba, dimpotrivă: sub guvernarea premierului Erdogan, ţara s-a transformat încet într-un partid-stat, cu o presă forţată de putere să aleagă calea discreţiei şi cu drepturi fundamentale restrânse. În opinia lui Binnaz Toprak, parlamentar social-democrat în Legislativul de la Ankara, Turcia demonstrează mai degrabă încotro poate aluneca statul de drept dacă partidele islamiste ajung democratic la putere, prin alegeri libere.

Cum spunea, recent, la Berlin, Soli Özel, "Orientul Mijlociu nu este undeva acolo, afară; el este aici". Orientul Mijlociu şi riviera musulmană a Mediteranei sunt proxima vecinătate a Europei, pe care, desigur, Uniunea Europeană ar trebui să şi-o dorească stabilă şi sigură, dacă nu cumva şi într-o oarecare prosperitate. Doar că interesul Uniunii Europene se împiedică în interesele statelor membre - care, nu de puţine ori, se îndreaptă care-ncotro. Iar UE mai are, în plus, şi limite financiare. Sigur, ar putea fi loc pentru un plan Marshall cu metodologie europeană şi bani din bogatele monarhii arabe. Dar o asemenea idee se loveşte de bariere de natură politică. Şi mai este o problemă cu care se confruntă Uniunea Europeană, una de credibilitate: ani de zile s-a bucurat să coopereze cu dictatorii răsturnaţi recent în nordul Africii. Ca şi cum ţările europene şi Uniunea lor nu ar fi cosemnatare ale documentelor internaţionale ce fac referire la drepturile omului.